Nu cred că părintele Stăniloae era obsedat de persoană, așa cum pretinde Pr. Prof. Dr. George Remete în cea de-a doua parte a unui articol dedicat gîndirii părintelui Stăniloae, apărută recent în cotidianul Patriarhiei, atunci cînd afirmă că
„Toată viața lui a murmurat acest cuvânt: „persoana, persoana!” Ucenicii și doctoranzii care l-au audiat știu acest lucru; pentru că era obsedat de ea, pentru că devenise în el realitatea fundamentală a lumii. El a înțeles, cu toată mintea și cu tot sufletul lui, că toată existența înseamnă persoana. Dumnezeu există pentru că este Persoană; El este realitatea absolută pentru că este Persoana absolută, iar oamenii există și ei pentru că sunt persoane, altfel nu ar exista.” (Ziarul Lumina, https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/specificul-gandirii-parintelui-dumitru-staniloae-ii-195166.html sublinierea mea, G. F.).
Mă tem că preocuparea părintelui Stăniloae pentru persoană și pentru alte teme ale reflecției teologice a generat obsesii mai degrabă printre teologii care au ratat întîlnirea cu gîndirea părintelui Stăniloae în special pentru că au ratat întîlnirea cu teologia ortodoxă în general. Aș observa în primul rînd că deși este corect să afirmăm că tot ceea ce există, există în virtutea unui Dumnezeu creator personal, nu ar trebui să extragem de aici concluzia potrivit căreia tot ce există este persoană. Ideea că „toată existența înseamnă persoana” nu reprezintă teologia părintelui Stăniloae, ci este o exagerare periculoasă, care poate justifica ori conduce la o formă de panenteism, în măsura în care nu este deja efectul unei viziuni teologice panenteiste.
De altfel, după cum am putut constata de mai mulți ani, există în România o tendință de depersonalizare a teologiei ortodoxe, proces care se realizează fie prin depășirea persoanei într-o ordine supra-personală, fie prin atribuirea forțată a caracterului personal întregii existențe (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/01/regretatul-dumnezeu-si-noua.html), soluție care deși are avantajul de a rezolva diferențele interconfesionale și interreligioase (de vreme ce toți suntem persoane în Dumnezeul persoană indiferent de credința și viața noastră), complică însă înțelegerea teologică atît în ce privește persoana umană (la nivelul libertății și demnității ei umane în primul rînd), cît și în privința lui Dumnezeu, legat cumva de persoana creată printr-o natură personală comună. În ciuda bunelor intenții, rezultatul este nefavorabil pentru ființa umană, care, în această interpretare, nu poate să nu existe altfel decît ca persoană și este persoană prin simplul ei act de a exista. Dacă existența nu poate fi decît personală, atunci trebuie să admitem în plus și că cei din iad nu există propriu-zis sau, dimpotrivă, că persoana poate ajunge și în iad, precum și faptul că întreaga creație are un caracter personal în virtutea simplei ei existențe, ceea ce ar face inutilă preoția sacramentală, sfintele taine și lucrarea harului. Această interpretare nu poate explica existența răului, anulează libertatea omului, ignoră Căderea și scufundă în ambiguitate relația omului cu Dumnezeu, pe de o parte, și relația lui cu restul lumii create, pe de alta. În plus, este greu de înțeles în ce fel persoanele determinate ontologic și-ar mai asigura distincția determinărilor istorice. Dacă, așa cum pretinde Pr. Prof. Dr. George Remete în articolul publicat anterior, este adevărat că
„După cum orice om este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, tot așa orice țară și orice popor din lume sunt creația și menirea expresă a lui Dumnezeu. Orice țară din lume are un chip istoric și unul final sau etern. Deci există o Românie eternă, așa cum există și o Polonie eternă, o Ungarie eternă, o Americă eternă și un Afganistan etern: frumoase și mântuite de Dumnezeu.” (https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/specificul-gandirii-parintelui-dumitru-staniloae-i-195132.html), atunci înseamnă că Dumnezeu ne-a atribuit identități personale naționale veșnice din veșnicie, mîntuite deja. Este posibilă însă o identitate istorică veșnică, pre-istorică? Vine identitatea istorică din afara istoriei? Astfel de întrebări ar putea primi un răspuns pozitiv într-o teologie pan-personalistă în care persoana îndeplinește funcția naturii sau creației co-divine, așa cum se întîmplă în cadrul concepției panenteiste.
Nu cred că părintele Stăniloae ar fi putut admite validitatea teologică a acestor afirmații și a implicațiilor lor și de aceea mi se pare grav că ele sunt folosite pentru a justifica în prima parte a articolului naționalismul gîndirii părintelui Stăniloae și personalismul în a doua parte. Întregul paragraf din care am citat anterior reprezintă de fapt o îndepărtare gravă de la gîndirea creștină, vizibilă mai ales în această sentință ultimativă: „Cine nu crede în chipul etern al oricărei țări, al fiecăreia în parte și al tuturor la un loc, nu crede în Dumnezeu.” (https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/specificul-gandirii-parintelui-dumitru-staniloae-i-195132.html).
În esență, silogismul dezvoltat de Pr. Prof. Dr. George Remete în cele două articole dedicate „specificului gândirii părintelui Dumitru Stăniloae”, un titlu care anunță mutațiile la care teologii ortodocși români au început să supună opera teologică a părintelui Stăniloae, poate fi rezumat astfel: orice țară este personală pentru că există și pentru că există, este veșnică, adică mîntuită. Această concluzie îmi amintește situația petrecută cu aproape două luni în urmă, cînd clerici și mireni ortodocși îi amenințau pe credincioșii din România că dacă nu vor vota pentru chipul etern al României, cum ar spune Pr. Prof. Dr. George Remete, vor ajunge în iad (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2024/11/cine-nu-voteaza-cu-georgescu-si-aur-isi.html). Prin publicarea în Ziarul Lumina a acestui articol în două părți (deocamdată), semnat de unul dintre cei mai importanți dogmatiști din teologia ortodoxă românească de azi, Patriarhia confirmă și întărește blestemul adresat înaintea primului tur al alegerilor prezidențiale tuturor celor care nu l-au votat pe Călin Georgescu.
Poate că și părintele Stăniloae ar fi ajuns într-un impas asemănător dacă ar fi fost „obsedat” de persoană sau de „chipul etern al țării”. Însă pentru el țara, neamul și locul nu erau niște instrumente ale salvării personale sau colective și de aceea nu le putea idolatriza, după cum nici persoana nu era o simplă calitate, ci manifestarea omului împlinit prin asemănarea cu Chipul după care a fost făcut, și anume Chipul Persoanei Fiului. Iar această asemănare va fi desăvîrșită de-abia în Împărăția lui Dumnezeu, atunci cînd
„fața luminoasă a lui Hristos va lumina pe toți și pe toate. Lucrurile nu vor mai apărea ca independente de persoane, ci ca un conținut comun al lor, ca un mediu de manifestare a iubirii lui Hristos și a persoanelor îngerești și omenești într-un pan-personalism al comuniunii desăvârșite.” (Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, ediția a doua, București, EIBMBOR, 1997, p. 263).
