Pentru a putea înșela pe cineva cu succes, nu este suficient să-l minți. De fapt, minciuna evidentă apare de-abia la sfîrșitul procesului de înșelare (sau de auto-înșelare, după cum se va vedea mai jos), atunci cînd victima este deja legată prin jumătățile de adevăr și falsele adevăruri prin care debutează orice înșelare profesionistă.
Înșelătorul este ajutat nu doar de încrederea inocentă a victimei, ci mai ales de ambițiile și frustrările ei. De fapt, cînd sunt implicați doar adulți, victima este rareori inocentă. De cele mai multe ori, înșelătorul speculează ori trezește dorința potențialei victime de putere, asigurată fie prin elementul material al puterii, bogăția (bani, mașini, proprietăți imobiliare etc), fie prin elementul ei spiritual, prestigiul. Dacă este rar și extrem de valoros, prestigiul poate ține de cald și în absența banilor. Astfel, periferiei i se oferă în compensație prestigiul neamului și al legendelor lui (de la domnitori la performanțele Nadiei Comăneci sau a Stelei din ediția 1985-1986 a Cupei Campionilor Europeni), iar clasei de mijloc prestigiul civilizației occidentale. Prin urmare, „trezirea în conștiință” despre care vorbește Călin Georgescu semnalează răspunsul pozitiv la puterea mistică și politică oferită de naționaliștii înșelători, o replică în oglindă a celeilalte „treziri în conștiință”, de asemenea mistică și politică, experimentată de segmentul civic în cadrul protestelor din 2017-2018. Așa cum segmentul civic devenea conștient de puterea și valoarea pe care pesedismul i-o refuzase în primele două decenii de după 1989, tot astfel în ultimii patru ani zona de periferie socială din România a devenit conștientă de puterea și, trebuie adăugat, de statutul uman pe care progresismul i le refuzase în marșul lui triumfal prin istoria recentă.
Pe cît este de adevărat că ambele categorii, oamenii simpli și clasa de mijloc, s-au trezit în conștiință, pe atît de adevărat este că s-au trezit într-o conștiință înșelată prin minciună, omisiune, jumătăți de adevăr și false adevăruri. O conștiință înșelătoare este întotdeauna trează și nu se poate abține să nu înșele, adormind discernămîntul moral și trezind reflexe răzbunătoare. Întrucît este epuizată moral, o conștiință înșelătoare nu se poate răni singură așa cum nu se poate înșela singură. Este însetată doar de putere; particula „con” a conștiinței înșelătoare îi implică pe ceilalți doar ca surse de putere care urmează să fie exploatate. Conștiința înșelătoare este în același timp egoștiință și cratoștiință. Singurul lucru care-i poate vindeca setea de putere este puterea absolută. De aceea, un înșelător se va îndrepta întotdeauna mai devreme sau mai tîrziu spre ordinea teologică în vederea exploatării puterii ultime. Înșelătorul teologic pleacă de la această ordine pentru a încorpora în ea ordinea politică și istorică, în timp ce înșelătorul secular tinde să încorporeze teologicul în ordinea politică. Ei sunt, fiecare în felul lor, o prefigurare a prorocului mincinos (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2024/12/lucrarea.html) din Apocalipsa 16; 13 și 19; 20, a cărui lucrare de înșelare pregătește omenirea pentru idolatrizarea Fiarei.
Înșelătorul le face rău celor pe care-i înșală prin faptul că îi deprinde cu lucrarea înșelăciunii, învățîndu-i să se înșele singuri. Ei sunt înșelați pentru că sunt făcuți să identifice puterea cu trezirea, cu sănătatea, cu starea de bine, cu echilibrul și cu adevărul. Iar această înșelare este cu atît mai lesne de realizat cu cît omul își dorește puterea mai presus de orice. Înșelarea este reușită atunci cînd victima este convinsă că a primit exact sau chiar mai mult decît ceea ce i s-a promis, în ciuda faptului că nu a primit nimic sau a pierdut totul. Cu cît conștiința acestei puteri inexistente este mai puternică, cu atît posibilitatea ca victima să se transforme într-un psihopat este mai mare. Fiecare astfel de transformare marchează apariția unui nou înșelător în lume.
