Termenul „fotbal” și jocul la care se referă vine de la combinația dintre picior (foot) și minge (ball). Dar asta nu înseamnă că în fotbal există o relație exclusivă între picior și minge. Piciorul unui jucător poate urmări la fel de bine un alt picior, și anume piciorul adversarului în special cînd acesta se află în contact cu mingea sau urmează să atingă mingea.
Această viziune alternativă de joc, care ar putea fi numită foot-foot-ball, a fost demonstrată aseară în jocul FCSB-ului împotriva celor de la Manchester United. Puțină lume știe însă că stilul românesc de joc reprezintă în realitate fotbalul originar (https://en.wikipedia.org/wiki/Camping_(game) ), în care scopul nu era în primul rînd să marchezi, ci să-l împiedici pe adversar să o facă. Principiul este cît se poate de logic: după ce ți-ai eliminat adversarul ori i-ai redus măcar parțial capacitatea de mișcare, poți să înscrii mult mai ușor. De pildă, un gol meritat este de-abia unul în care portarul echipei adverse nu a putut interveni pentru că deja nu mai putea sta decît cel mult într-un picior în timp ce fundașii adverși își ștergeau sîngele care le intra în ochi după ce au fost driblați în forță. Nu doar că în felul acesta ți-ai sporit șansele de a marca, dar ți-ai umilit efectiv adversarul, realizînd astfel scopul adevărat al jocului.
Din păcate,
odată cu aducerea jucătorilor străini în fotbalul românesc există riscul ca
stilul românesc de joc să se schimbe radical, atenția jucătorilor români
mutîndu-se asupra mingii în loc să urmărească părțile vulnerabile din corpul adversarilor. Dacă se va întîmpla acest lucru, atunci străvechiul stil englezesc de fotbal, practicat astăzi doar de jucătorii români, va lua sfîrșit poate pentru totdeauna.
Sigur, fotbalul se poate juca și urmărind mingea și încercînd să marchezi ignorîndu-ți total adversarul, după cum au demonstrat-o englezii aseară într-un mod atît de previzibil, deci atît de plictisitor. Multă lume consideră că ce joacă marile echipe europene ar fi fotbal, ceea ce pune o presiune nedreaptă asupra jucătorilor români, care joacă un stil de fotbal mult mai greu și, de aceea, mult mai frumos. De fapt, stilul românesc este superior atît prin vechime, cît și prin curaj. Nu veți mai vedea nici un alt jucător pasînd exact către un coechipier aflat între șase adversari, așa cum au făcut-o constant cei de la FCSB aseară. Pentru asta îți trebuie viziune, curaj și 50.000 de prieteni corespunzători prin apropiere în cazul în care adversarii cer explicații după ce au reușit în mod surprinzător să se ridice de jos.
De aceea, în condițiile în care nimeni în afară de jucătorii români nu mai joacă fotbalul așa cum se juca cu secole în urmă, putem afirma că, indiferent de rezultat, victoria ne aparține de fiecare dată. Pînă la urmă, frumusețea jocului nu este dată de numărul de goluri înscrise, ci de numărul celor rămași în picioare la final. În definitiv, cît de nedemn și de lipsit de noblețe este să urmărești o minge și cît de bărbătesc și de nobil este să-ți pui adversarul la pămînt! Stilul românesc de fotbal face din fiecare meci un eveniment memorabil, o ispravă sîngeroasă, o zi de Sîn-Crispian, a celor
„puțini și norocoși, legați ca frații;
Că toți ce-și varsă sîngele cu mine
Sînt frații mei și-nnobilați vor fi,
Oricît de-umili, de-această zi.”
(W. Shakespeare, Henric al V-lea, IV, 3, trad. Ion Vinea, în Shakespeare, Opere complete, vol. 4, București, Editura Univers, 1985, p. 402)
