Cu doar cîteva decenii în urmă, creștinismul în general și ortodoxia în special, naționalismul și patriotismul, familia erau pentru majoritatea românilor lucruri indiscutabile. A spune că erau bune era ceva de prisos, era deja un mod de a le pune în discuție. Pentru mulți dintre românii de astăzi, însă, creștinismul este bun mai ales pentru că progresiștii vor să-l interzică. Naționalismul este bun pentru că globaliștii îl urăsc. Familia este bună pentru că împiedică utopia societății perfecte. Ortodoxia este bună pentru că este un obstacol în calea unității religiilor.
Și invers. Înainte, progresismul, Occidentul, ecumenismul nu aveau nevoie de argumente exterioare pentru cei care le recunoșteau valoarea. Acum sunt bune mai ales pentru că sunt urîte, disprețuite și condamnate de fundamentaliști, de naționaliști și, bineînțeles, de Putin.
Tot ce este rău pentru ei este bun pentru noi. Tot ce este bun pentru ei este rău pentru noi. Răul a devenit astfel criteriul nostru fundamental de a identifica și recunoaște binele. Lucrarea răului, de a semăna confuzie în privința binelui și răului, a adevărului și a falsului adevăr, pare încheiată cu succes. Ea a reușit nu atît prin atacarea frontală a binelui și adevărului, ci prin relativizarea absolutului și absolutizarea relativului. Mă întreb dacă Antihristului i-a mai rămas ceva de făcut sau dacă a spus deja „Consummatum est!”
