vineri, 18 decembrie 2009

O predică de Crăciun: despre contribuţia creştinilor la irealitatea lumii



De ce sînt importante adevărurile creştine? Pentru că definesc nişte „valori”? Sau pentru că de ele depind adevărul omului şi al lumii, adică realitatea omului şi a lumii? Sînt adevărurile creştine bune doar pentru creştini? Dacă ar fi aşa, nu ar fi creştinii mai de plîns decît toţi oamenii? Iar dacă este adevărat că Hristos a înviat din morţi, atunci falsificarea, deformarea adevărurilor creştine răpesc nu doar creştinilor, ci lumii întregi singura ei şansă de mîntuire, adică de acces la adevăr, la Dumnezeu – la viaţa lumii. Şi după cum este adevărat că realitatea lumii le-a fost încredinţată creştinilor, tot aşa de adevărat e că fără creştini lumea nu ar putea eşua într-o irealitate atît de adîncă. Fiindcă minciuna unei lumi lipsită de Dumnezeu nu poate deveni atît de înrobitoare precum adevărul deformat al unei lumi care se închină unui Dumnezeu imaginar.  
După cum se va vedea în textul lui John H. Newman de mai jos, forma cea mai gravă de irealitate nu este atinsă de închinătorul la idol, ci de cel care se închină formal, fără să creadă cu adevărat, Dumnezeului cel viu: „Oamenii se fac vinovaţi de irealitate prin modul lor de a vorbi, însă nu atunci cînd spun mai mult decît simt, ci atunci cînd spun lucruri diferite de ceea ce simt.”
Aceasta este deformarea cea mai gravă pe care o poate suferi adevărul, şi de această deformare nu se pot face vinovaţi decît creştinii. Ajungem la această deformare pentru că, de fapt, nu ne pasă de adevăr. Vrem să fim creştini doar pentru beneficiile creştinismului, pentru darurile lui Dumnezeu, nu pentru Dumnezeu. Ne imaginăm că a fi creştin înseamnă a fi ceea ce sîntem deja plus încă ceva. Pentru majoritatea creştinilor, realitatea omului-dumnezeu înseamnă că omului care sîntem îi adaugă Dumnezeu ceva de la El; cînd, de fapt, pînă şi umanitatea trebuie să o primim de la Dumnezeul-om. Pentru că nimic nu ni se poate adăuga cîtă vreme rămînem noi înşine. Nimic nu încape în noi cîtă vreme rămînem în noi. Şi nu doar că nu ni se mai poate adăuga nimic, ci ni se şi scade. Rămînem lipsiţi şi de talantul pe care îl vom fi avut, ne uscăm precum smochinul neroditor – dar, mai ales, vom pierde, o dată cu lumea aceasta, şi sufletul nostru.
Am încercat în cursul ultimilor trei ani să arăt că felul în care credinţa creştină este în mod constant redefinită, adaptată sau „tradusă” o transformă în altceva. De pildă, orice  exerciţiu de retroversiune (a creştinismului civic înapoi în creştinismul deopotrivă istoric şi liturgic) ne va dovedi că nu mai pot fi regăsite structurile de sens ale limbii-sursă. Fiindcă traducerile creştinismului se încheie întotdeauna prin distrugerea manuscrisului original.
Dar cu acest tip de deformare se mai poate încă lupta cîtă vreme creştinismul refuză să se limiteze la o religie a „cărţii”, şi rămîne religia Dumnezeului făcut om. Din acest Om şi în acest Om putem oricînd reafirma adevărul creştinismului. Există însă, după cum arăta Newman cu peste un veac în urmă, un gen de deformare mult mai periculoasă, acela care nu mai atacă adevărurile direct, ci le erodează prin chiar necredinţa mărturisitorilor lui. [1] Limbajul diferă („evoluează”) de la o generaţie la alta de vorbitori la nivelul vocabularului, al pronunţiei şi chiar la nivel semantic. Însă în cazul generaţiilor de creştini, problema nu mai este una de lexic, şi nici măcar una de sens: chiar dacă toată lumea e de acord cu un set de cuvinte comune care să spună aceleaşi lucruri pentru toţi, aceasta nu înseamnă că toată lumea crede aceleaşi lucruri. De fapt, faza inerţială, a morţii clinice în care ajung toate religiile mari, este cea în care credincioşii nu mai cred cu adevărat. Aşa se explică de ce ei pot cădea de acord asupra divergenţelor esenţiale cu aceeaşi uşurinţă cu care ajung să se contrazică în chestiuni nesemnificative. Sînt cu toţii de acord asupra unui nimic. Este suficient să apară cineva care crede cu adevărat în ce spune, pentru ca toată această mulţime creştină să-l izoleze ca pe unul cu pretenţii mesianice, ca pe un orgolios patologic. Este ce i s-a întîmplat zilele trecute unui prieten de-al meu, a cărui retragere (mai veche) dintr-o asociaţie creştină a fost condamnată public de-abia acum. Probabil că eşecul încercărilor repetate de atenuare şi deturnare a acestei distanţări explică în parte şi violenţa cu care el a fost acuzat de lipsă de sentimente creştine, comportament distructiv, individualism bolnăvicios, etc.
Ostilitatea mulţimii faţă de cel care crede în ce spune şi spune ce crede are cauze diverse. Poate fi vorba despre o frauduloasă înţelegere a ideii de proiect comun, astfel încît nimeni să nu fie responsabil în cazul unui eşec, dar care să permită, în cazul unei reuşite, afirmarea meritelor tuturor. Trăim într-o lume în care trebuie să ne temem de reuşitele la care nu am ştiut să-i facem părtaşi pe toţi cei din jurul nostru. Însă oricît de importantă ar fi distribuirea meritelor, nu aceasta este principala cauză a perceperii defectuoase a lui „noi”, ci incapacitatea asumării unui destin personal. După cum arată Newman în textul pe care l-am tradus mai jos, unul din semnele că cineva nu mai pune preţ pe credinţa sa este nepăsarea faţă de cuvintele şi declaraţiile pe care le face. De pildă, cînd faptul că în Crez începi prin a spune „cred”, şi nu „credem”, nu are pentru viaţa ta nici o consecinţă practică.
În ciuda faptului că judecătorii prietenului meu au încercat în permanenţă să stabilească alte cauze ale controversei (de la opţiunea politică diferită, [2] la vanităţi nemăsurate şi răfuieli private cu elita), ce i-a deranjat de fapt a fost încercarea lui de a restabili sensul corect al lucrurilor pe care le afirmase iniţial (lucruri printre care se număra şi percepţia corectă a realităţii!) Refuzul său de a negocia adevărul propriilor sale afirmaţii i-a fost reproşat ca pe o fermitate inflexibilă, absurdă, explicată de adversarii săi (într-un crescendo ilustrativ pentru felul în care înţeleg ei camaraderia, onestitatea şi iubirea creştină), drept lipsă de camaraderie, lipsă de onestitate şi orgoliu patologic. [3] Ironia face ca prietenilor omului de care vorbesc să le fie reproşată „iubirea necritică” tocmai de cei care îi refuzau dreptul de a examina critic, în lumina adevărului revelat, raporturile omului cu văzutele şi cu nevăzutele, cu istoria şi cu eshatonul. Adversarii săi au refuzat cu încăpăţînare să discute exact lucrul de care s-au făcut vinovaţi, şi anume sensul propriu-zis al cuvintelor sale şi răstălmăcirea lor (pînă acolo încît au fost făcute să spună exact opusul a ceea ce afirmaseră). Concluzia plauzibilă ar fi că ceea ce i-a speriat pe adversarii prietenului meu era tocmai condiţia definirii omului şi a universului său în raport cu adevărul revelat:

Sîntem, ca oameni şi ca neam, ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu să fim. Dar trebuie să reînvăţăm cine sîntem. Trebuie să nu mai lăsăm maeştrii păpuşari să ne reducă realitatea istorică la un teatru al memoriei, şi nici identitatea la un număr al extragerii loto globale.”

Bun, s-ar putea crede, aşa cum am avut şi eu impresia, că această condiţie nu-i putea deranja decît pe cei care cred că adevărul se obţine la masa dialogului, prin consensul realizat de iubire. Nu-i putea deranja decît pe cei cu o altă viziune asupra adevărului decît cea de la care pleca prietenul meu. În cazul disputei la care mă refer, tind să cred că această explicaţie este falsă. Iniţial, am crezut că acuzatorii prietenului meu au pretins în permanenţă că nu înţeleg ce li se reproşează (şi anume, distorsionarea cuvintelor sale) pentru că erau ipocriţi. Am crezut că aurul curat din eseul lui a speriat atît de tare încît unii s-au simţit obligaţi să îl convertească în „aramă sunătoare şi chimval răsunător”.  Nicidecum. Oamenii au fost sinceri. Chiar nu au priceput. Nu au priceput nici ce spusese prietenul meu, nici ce anume era grav în ce au făcut şi continuau să facă. Nu au priceput nici măcar ceea ce ei înşişi spuneau. Şi asta nu pentru că ar suferi de vreo limitare intelectuală, aşa cum au încercat să sugereze într-un mod cît se poate de cabotin. Nu au priceput, „nu ştiau ce fac” din simplul motiv că ei nu recunosc nici un sens, nici un adevăr. Acest fapt este ilustrat în special de unul dintre personajele active în zilele trecute în cele două curţi de judecată (improvizate în spaţiul a două bloguri), care a reuşit performanţa de a da dreptate tuturor. Această elasticitate este cu atît mai uimitoare cu cît se pretinde animată de virtuţile creştine ale iubirii, iertării şi bunăvoirii. În realitate, ea nu ar fi fost posibilă, după cum ne arată textul de mai jos, decît în măsura în care personajul respectiv nu crede în nimic. Este precum ucenicul care hăpăia de zor în timp ce Hristos vorbea de Patimile Sale. Şi care a vrut să ştie cine avea să-L vîndă tocmai cînd întingea cu Domnul în blid.
Acesta este creştinul ireal, dar care astăzi defineşte modelul de creştin, cel care dă un sens atît de concret binomului „traducător-trădător”. Şi ce poate fi mai lesne pentru un om care nu crede în nimic, decît înfiinţarea unui partid? În cuvintele lui Newman, 

„[…] (după cum toţi cei care au încercat să cîştige influenţa oamenilor o ştiu bine), opiniile publicului trebuie cumpărate atrăgîndu-i prejudecăţile şi temerile în favoarea lor; nu prin prezentarea unei probleme în substanţa ei reală şi adevărată, ci prin colorarea ei cu îndemînare, sau prin selectarea unui aspect anume care ar putea fi exagerat, împodobit şi transformat în mijloc de manipulare a sentimentelor populare. Şi astfel, guvernarea şi arta guvernării devin, tot atît de mult ca şi religia populară, seci şi amăgitoare.

Judecînd după felul în care textul prietenului meu a fost răstălmăcit, interesul „traducătorilor” săi pentru înfiinţarea unui partid este explicabil. Oamenii simt că după acest exerciţiu de manipulare şi distorsionare sînt pregătiţi pentru viaţa politică românească. De vreme ce nimicul lor este de fapt umbra proiectată de realitatea cea mai profundă, mai densă, mai adevărată şi mai vie, ei simt că acest nimic are un potenţial superior nimicurilor mediocre ale celorlalţi. În plus, spre deosebire de celelalte forţe angajate în politica românească, creştinii ireali cred în nimicul lor.

Gheorghe Fedorovici


Cuvinte ireale [4]

de John Henry Newman

„Ochii tăi vor privi pe rege în toată frumuseţea lui şi o ţară îndepărtată vor vedea.”
Isaia 33, 17.

Prorocul ne spune că prin legămîntul Evangheliei slujitorii lui Dumnezeu vor avea privilegiul de a vedea acele privelişti cereşti care erau umbrite în vremea Legii. Înainte de venirea lui Hristos era vremea umbrelor; dar cînd a venit El, ne-a adus adevăr şi har; şi pentru că El, care este Adevărul, a venit la noi, ni se cere în schimb să fim adevăraţi şi sinceri în relaţia cu El. A fi adevăraţi şi sinceri înseamnă a vedea cu adevărat cu minţile noastre acele mari minuni lucrate de El anume pentru ca noi să le vedem. Cînd Dumnezeu a deschis ochii asinei lui Valaam, ea l-a văzut pe înger şi s-a abătut din drum (Numeri 22, 23-34). Cînd Dumnezeu a deschis ochii slujitorului lui Elisei, a văzut şi el carele şi caii de foc şi s-a mîngîiat (4 Regi 6, 17). Şi, în felul acesta, creştinii se află acum sub acoperămîntul Prezenţei dumnezeieşti într-un mod mai puternic şi mai minunat decît oricine dintre cei din vechime care s-au bucurat de ea. Dumnezeu s-a arătat pe Sine în chip văzut lui Iacob, lui Iov, lui Moise, lui Iosua şi lui Isaia; nouă ni se arată El însuşi nu în chip văzut, ci în chip mai minunat şi mai adevărat; nu fără lucrarea voii noastre, ci în temeiul credinţei noastre, şi din această pricină cu atît mai adevărat; căci credinţa este mijlocul aparte prin care pot fi dobîndite darurile duhovniceşti. De aceea Sf. Pavel se roagă pentru efeseni, pentru ca „Hristos să sălăşluiască în inimile lor prin credinţă” (Efeseni 3, 17) şi pentru ca Dumnezeu să „le lumineze ochii inimii” (Efeseni 1, 18). Iar Sf. Ioan spune că „Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat nouă pricepere, ca să cunoaştem pe Dumnezeul cel adevărat; şi noi sîntem în Dumnezeul cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus Hristos” (1 Ioan 5, 20).
Nu mai sîntem pe tărîmul umbrelor: înaintea noastră stă adevăratul Mîntuitor, adevărata răsplată şi adevărata cale a înnoirii duhovniceşti. Noi ştim care este adevărata stare a sufletului după fire şi prin har, cunoaştem răul păcatului, urmările păcătuirii, calea de a-i plăcea lui Dumnezeu şi temeiurile unei lucrări corespunzătoare. Dumnezeu ni s-a arătat în mod lămurit; El a înlăturat „vălul care învăluie toate popoarele şi perdeaua care acoperă toate neamurile” (Isaia 25, 7). „Întunericul se duce şi lumina cea adevărată începe să răsară” (1 Ioan 2, 8). Pentru aceea spun că El ne cheamă să „umblăm în lumină precum El este în lumină” (1 Ioan 1, 7). Fariseii pot avea această scuză pentru făţărnicia lor, şi anume că nu li s-a arătat adevărul deplin. Noi nu avem însă nici măcar această scuză amărîtă pentru lipsa noastră de sinceritate. Nu avem nici o posibilitate de a confunda lucrurile: ni s-a făgăduit cu tărie că „învăţătorii noştri nu se vor mai ascunde, ci ochii noştri îi vor vedea” (Isaia 30, 20); că „ochii celor care văd nu vor fi închişi”; că fiecare lucru va fi numit după numele său adevărat; că „celui necinstit nu i se va mai zice că e de neam bun şi nici celui viclean că e mare la suflet” (Isaia 32, 3-5). Într-un cuvînt, după cum stă scris, „ochii noştri vor privi pe rege în toată frumuseţea lui şi o ţară îndepărtată vor vedea” (Isaia 33, 17). Legămintele noastre, crezurile noastre, rugăciunile noastre, ocupaţiile, dialogurile, argumentele, învăţătura noastră trebuie aşadar să fie sincere sau, pentru a întrebuinţa un cuvînt expresiv, trebuie să fie reale. Ceea ce Sf. Pavel spune despre sine şi despre cei împreună lucrători cu el, anume că ei erau adevăraţi pentru că Hristos este adevărat, se aplică tuturor creştinilor:

„Căci lauda noastră aceasta este: mărturia conştiinţei noastre că ne-am purtat în lume, şi mai ales cu voi, în sfinţenie şi în curăţie dumnezeiască, nu în înţelepciune trupească, ci în harul lui Dumnezeu. … Oare cele pe care le urmăresc, le urmăresc trupeşte, pentru ca da-ul meu să fie ‚da’ iar nu-ul ‚nu’ după cum voiesc eu? Ci după cum adevărat este Dumnezeu, cuvântul nostru către voi nu a fost da şi nu. Căci Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, … nu a fost da şi nu, ci în El a fost da. Căci toate făgăduinţele lui Dumnezeu, în El, sînt da; şi prin El, amin, spre slava lui Dumnezeu prin noi” (2 Corinteni 1, 12-20).

Însă, cu toate că lucrurile stau aşa, e de prisos s-o mai spunem că nimic nu este mai rar decît cinstea şi statornicia cugetului; într-atît de rare sînt aceste virtuţi, încît putem afirma despre cel cu adevărat onest că este deja desăvîrşit. Lipsa de sinceritate este un rău care a izvorît în Biserică chiar de la începuturile ei; Anania şi Simon nu erau nişte adversari făţişi ai apostolilor, ci falşi fraţi. Şi, după cum a prevăzut ce avea să se întîmple, Mîntuitorul nostru este deosebit de atent în special în fermitatea cu care îi sfătuieşte pe cei care veneau la El să nu ia credinţa în deşert ori să facă făgăduinţe pe care le-ar putea încălca cu uşurinţă.
În acest chip, El, „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9), „Aminul, martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu” (Apocalipsa 3, 14), i-a spus tînărului dregător, care îl numise cu prea mare uşurinţă „Bunule Învăţător”: „De ce mă numeşti bun?”, făcîndu-l pe tînăr să-şi cîntărească vorbele; după care i-a spus dintr-o dată: „Un singur lucru îţi mai lipseşte” (Marcu 10, 17-21). Cînd cineva i-a declarat că-L va urma oriunde va merge, El nu i-a răspuns, ci a zis: „Vulpile au viziuni iar păsările au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul” (Matei 8, 20). Atunci cînd Sf. Petru a spus din toată inima, în numele său şi al celorlalţi ucenici: „La cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice”, El a răspuns cu tîlc: „Oare, nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol!” (Ioan 6, 68-70), ca şi cum i-ar fi zis: „răspunde pentru tine însuţi”. Atunci cînd cei doi apostoli au mărturisit dorinţa lor de a se bucura de aceeaşi răsplată ca şi El, Domnul i-a întrebat dacă pot bea paharul pe care-l va bea El şi dacă se pot boteza cu botezul Lui (Matei 20, 22). Iar atunci pe cînd era înconjurat de mari mulţimi, El s-a întors şi a spus că cel care nu-şi urăşte rudeniile, prietenii şi pe sine nu poate deveni ucenicul Lui (Luca 14, 25-27). După care i-a prevenit pe toţi oamenii să socotească preţul înainte de a-l urma pe El (Luca 14, 25-28). Aşa arată asprimea milostivă cu care ne alungă El pentru ca să ne poată reprimi mai adevăraţi. Iar cît despre ce crede Domnul despre cei care, după ce au venit la El, recad într-o mărturisire găunoasă şi făţarnică, aflăm din cuvintele pe care le adresează laodicenilor: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3, 15-16).
Întîlnim un caz sugestiv de asemenea comportament la acel sfînt din vechime care l-a prefigurat pe Domnul nostru ca nume şi prin slujire. Este vorba despre Iosua, conducătorul poporului ales în momentul intrării în Canaan. După ce au luat ei în stăpînire tot acel pămînt pe care Moise şi părinţii lor îl văzuseră de „foarte departe”, israeliţii i-au spus: „Departe de noi gândul să părăsim pe Domnul şi să ne apucăm să slujim la alţi dumnezei, Căci Domnul este Dumnezeul nostru.” Iosua le-a răspuns: „Nu veţi putea să slujiţi Domnului Dumnezeu, căci El este Dumnezeu sfânt, Dumnezeu zelos şi nu va răbda nelegiuirile  voastre, nici păcatele voastre” (Iosua 24, 16-19). Nu e vorba că Iosua i-ar fi împiedicat să se supună lui Dumnezeu, ci le-a cerut să fie cu luare aminte în făgăduinţa lor. Felul în care le-a răspuns Iosua ne aminteşte de vorbele încă şi mai puternice ale Sf. Pavel în legătură cu imposibilitatea ridicării după căderea din credinţă!
Iar ceea ce se spune despre făgăduinţa uceniciei este valabil fără îndoială în mod corespunzător pentru toate făgăduinţele. A te lega printr-o făgăduinţa înseamnă a mînui unelte tăioase, care ne pot vătăma dacă sîntem neatenţi. Cuvintele au un înţeles, indiferent că noi avem în vedere acel înţeles sau nu. Şi vom da socoteală pentru ele potrivit înţelesului lor real atunci cînd cu voia noastră nu le-am respectat înţelesul. Cel care ia Numele lui Dumnezeu în deşert nu este considerat nevinovat pentru că a socotit că acest Nume nu înseamnă nimic – omul nu poate născoci un limbaj bun doar pentru el; iar cei care fac făgăduinţe, indiferent de ce fel, sînt judecaţi potrivit cuvintelor pe care le rostesc. Deci nu vor fi iertaţi pentru că ei nu le acordă nici o semnificaţie. „Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit.” (Matei 12, 37).
   Această luare aminte trebuie să fie comunicată în mod special creştinilor din zilele noastre; fiindcă astăzi trăim mai ales într-un timp al angajamentelor. Îmi veţi întoarce spusele, amintindu-mi că toate epocile au fost epoci ale angajamentelor. Chiar aşa au fost, într-un fel sau altul, însă în vremea noastră aceasta se întîmplă în felul ei caracteristic; fiindcă timpurile actuale sînt mai cu seamă timpuri ale angajamentului individual. Acum este vremea cînd există (pe drept sau pe nedrept) o atît de răspîndită judecată privată, de separare şi diferenţiere, de predicare şi predare, calitatea de autor este şi ea larg răspîndită, iar toate acestea implică angajament, responsabilitate şi răsplată individuală într-o măsură care defineşte caracteristica acestor vremuri. Nu va fi deci ceva deplasat dacă, în legătură cu tema aceasta, voi discuta cîteva dintre numeroasele moduri în care oamenii, fie în timpurile noastre, fie în altele, îşi asumă angajamente ireale, sau văd fără să vadă ori aud fără să audă sau vorbesc fără stăpînire sau fără să încerce să-şi stăpînească vorbele. Voi încerca să fac acest lucru mai pe larg luînd în vedere şi chestiunile de detaliu, care nu sînt mai puţin importante doar pentru că sînt mici.
Bineînţeles că este foarte obişnuit în toate domeniile, nu doar în cel religios, să se vorbească într-un mod ireal; de pildă, atunci cînd vorbim despre un subiect cu care minţile noastre nu sînt familiare. Dacă ar fi să auziţi pe cineva care, fără să aibă habar de domeniul militar, ar da ordine soldaţilor despre cum trebuie să acţioneze, sau despre cum trebuie rezolvate hrana şi instalarea lor, sau marşurile lor, veţi fi siguri că erorile lui vor fi de aşa natură că vor trezi ridiculizarea şi dispreţul bărbaţilor cu experienţă militară. Dacă un străin ar veni într-unul din oraşele noastre şi fără ezitare ar oferi proiecte pentru aprovizionarea pieţelor noastre sau pentru organizarea poliţiei noastre este atît de sigur că s-ar face singur de rîs, încît pînă şi simpla încercare ar dovedi o mare lipsă de bun simţ şi modestie. Vom avea sentimentul că nu ne-a înţeles şi că atunci cînd a vorbit despre noi a întrebuinţat cuvinte fără înţeles. Dacă un om cu probleme de vedere ar încerca să decidă în chestiuni de proporţie şi culoare, sau dacă un om fără o ureche ar voi să judece compoziţiile muzicale, noi vom rămîne cu impresia că ne-a vorbit despre şi în virtutea principiilor generale, după bunul plac sau prin deducţie şi demonstraţie, nu dintr-o reală înţelegere a chestiunilor în discuţie. Remarcele sale vor fi teoretice şi ireale.
Acest mod lipsit de substanţă de a vorbi se vede la cei care ajung în orice nouă companie constituită de chipuri străine şi situaţii inedite. Aceste persoane exprimă uneori judecăţi plăcute asupra oamenilor şi lucrurilor, alteori mai puţin plăcute, – dar oricum ar fi judecăţile lor, ele par celor care cunosc oamenii şi lucrurile respective nefiresc de ireale şi de deformate. Acest fel de om are sentimentul veneraţiei acolo unde nu e cazul; descoperă ofense acolo unde nu există nici măcar intenţia de a ofensa; descoperă semnificaţii în evenimente lipsite de orice semnificaţie; îşi imaginează motive, interpretează greşit modurile, se înşală asupra caracterului şi construieşte generalizări şi combinaţii care nu există decît în propria lui minte.
De asemenea, indivizii nefamiliarizaţi cu problemele morale, politice, bisericeşti sau teologice nu cunosc valoarea relativă a aspectelor specifice acestor domenii ale cunoaşterii. Astfel de indivizi nu înţeleg diferenţa dintre diferite argumente. Li se par identice. Aceşti indivizi se uită la ele în felul în care bebeluşii îşi aţintesc privirea la diversele obiecte din raza privirii lor, într-un mod vag neînţelegător, ca şi cum nu îşi pot da seama dacă un lucru se află la sute de mile depărtare de ei sau în imediata lor apropiere, dacă este mare sau mic, tare sau moale. Tot astfel, indivizii respectivi sînt lipsiţi de orice mijloc de apreciere, de orice criteriu de măsură – şi cu toate acestea ei emit judecăţi la întîmplare, spunînd da sau nu în legătură cu întrebări foarte profunde, după cum îi inspiră fantezia lor de moment sau după cum unele argumente inteligente şi complicate se întîmplă să le treacă prin cap. Prin urmare, ei sînt inconsecvenţi: spun una într-o zi, alta în ziua următoare; iar dacă trebuie să acţioneze, ei acţionează în întuneric. Dacă pot contribui la ceva, nu acţionează; sau dacă acţionează liber, acţionează dintr-un cu totul alt motiv, nemărturisit. Aceasta înseamnă să fii ireal.
Iarăşi, nu poate exista un caz mai limpede de irealitate decît modul în care judecăţile despre probleme importante obişnuiesc să fie formate de masa comunităţii. În lume apar fără încetare opinii despre chestiuni asupra cărora autorii lor sînt tot atît de calificaţi să judece precum sînt orbii calificaţi să decidă în privinţa culorilor, şi aceasta pentru că ei nu şi-au exersat niciodată mintea în legătură cu problemele în discuţie. Timpul nostru este unul în care toţi oamenii sînt obligaţi să aibă o opinie despre toate problemele, politice, sociale şi religioase, fiindcă ei au într-un fel sau altul o influenţă asupra deciziei; însă mulţimea este în cea mai mare parte complet lipsită de capacitatea de a lua parte la ea. Cînd spun asta sînt departe de a subînţelege că aşa trebuie să stea lucrurile – sînt departe de a nega că există un astfel de lucru precum bunul simţ sănătos sau (ceea ce este mai bun), simţul religios care îşi face drum prin aspecte dintre cele mai complicate, sau că acest simţ este de fapt exercitat în comunitate în mod larg în legătură cu anumite probleme de mare însemnătate; dar, în acelaşi timp, acest simţ practic este atît de departe de a exista în raport cu numărul mare a întrebărilor care vin în timpurile noastre înaintea publicului, încît (după cum toţi cei care au încercat să cîştige influenţa oamenilor o ştiu bine) opiniile publicului trebuie cumpărate atrăgîndu-i prejudecăţile şi temerile în favoarea lor; nu prin prezentarea unei probleme în substanţa ei reală şi adevărată, ci prin colorarea ei cu îndemînare, sau prin selectarea unui aspect anume care ar putea fi exagerat, împodobit şi transformat în mijloc de manipulare a sentimentelor populare. Şi astfel, guvernarea şi arta guvernării devin, tot atît de mult ca şi religia populară, seci şi amăgitoare.
Aşa se explică de ce vocea populară este atît de schimbătoare. Un om sau o măsură este idolul oamenilor de astăzi, altele mîine. Lumea nu s-a putut lepăda niciodată de acceptarea umbrelor în locul lucrurilor.
Ce se întîlneşte la mase se întîlneşte de asemenea în moduri diferite şi la indivizi, şi încă la nivel de detaliu. De pildă, unii oameni sînt decişi să fie vorbitori elocvenţi. Aceştia întrebuinţează vorbe mari şi imită expresiile altora; şi îşi închipuie că cei pe care îi imită erau tot atît de lipsiţi de sens ca şi ei; asta cînd nu reuşesc să creadă că ei înşişi au găsit o semnificaţie potrivită pentru cuvintele împrumutate.
Un alt gen de irealitate, sau de afirmare publică a ceea ce se află deasupra noastră, este ilustrată de purtarea celor care ajung dintr-o dată la putere sau într-o poziţie înaltă. Aceştia afişează o purtare conformă cu cea despre care îşi închipuie că ar fi cerută de funcţia primită, dar pentru că sînt depăşiţi de această funcţie purtarea lor este lipsită de bun simţ. Ei doresc să se poarte cu demnitate şi încetează să mai fie ei înşişi.
Tot astfel, pentru a lua un caz diferit, mulţi oameni, atunci cînd se află în preajma unor persoane abătute şi doresc să-şi manifeste compasiunea, o fac adeseori într-un mod cît se poate de ireal. Nu socotesc că vina le aparţine numai lor; căci este foarte dificil de ştiut ce e de făcut cînd, pe de o parte, nu putem simţi întristarea celuilalt iar, pe de alta, dorim să fim amabili cu cei care suferă. Un ton de mîhnire pare să fie necesar, însă el nu poate fi autentic în cazul nostru. Dar chiar şi aici există în mod sigur un mijloc potrivit, dacă ştim să-l găsim, prin care afectarea să fie evitată iar respectul şi consideraţia să fie oferite.
Tot astfel şi în privinţa emoţiilor religioase. Oamenii sînt conştienţi de simpla forţă a învăţăturilor evanghelice şi că trebuie să fie în mod divers afectaţi, şi anume în mod profund şi intens, în urma contactului cu ele. Învăţăturile despre păcatul original şi cel actual, despre dumnezeirea lui Hristos şi despre Răscumpărare, despre Sfîntul Botez, sînt nişte învăţături atît de vaste încît nimeni nu le poate înţelege fără a ajunge la nişte sentimente deosebit de complicate şi de profunde. Raţiunea naturală îi spune omului aceasta, şi anume că dacă crede efectiv şi în mod sincer în aceste învăţături, el trebuie să aibă aceste sentimente; iar el se angajează să creadă în aceste învăţături în mod absolut, şi prin urmare el mărturiseşte şi sentimentele corespunzătoare. Dar în fapt el poate că nu crede cu adevărat în ele în mod absolut, fiindcă o asemenea credinţă absolută este opera unui timp îndelungat. În acest fel, declararea sentimentului anticipează existenţa lăuntrică reală a sentimentului. Omul devine ireal. Propun să nu pierdem niciodată din vedere aceste două adevăruri: că trebuie să avem inimile noastre pătrunse de iubirea lui Hristos şi că ele trebuie să fie pline de lepădarea de sine. Iar dacă inimile noastre nu sînt în felul acesta, să ştim că nu le putem face să devină aşa oricît am declara noi că ele sînt astfel.
Din nou, pentru a lua un caz mai serios din aceeaşi categorie de eroare, unii se roagă nu ca nişte păcătoşi care-i vorbesc lui Dumnezeu, nu ca Vameşul care-şi loveşte pieptul spunînd „Doamne, milostiv fii mie păcătosul”, ci în felul în care li se pare lor potrivit în situaţia vinovăţiei, într-un mod demn de o astfel de stare. Aceştia sînt plini de ei şi se gîndesc la ce au de făcut şi, în loc să se apropie în mod efectiv de tronul milostivirii, ei sînt copleşiţi de gîndul că Dumnezeu e mare, că omul e creaţia Sa, că Dumnezeu e în cele de sus, omul în cele de jos şi că ei se află angajaţi într-o slujire înaltă şi solemnă la înălţimea căreia trebuie să se ridice.
O altă formă ceva mai răspîndită a aceleiaşi erori, însă fără nici o afectare sau efort precis, este modul în care oamenii vorbesc despre scurtimea şi vanitatea vieţii, certitudinea morţii şi despre bucuriile cereşti. Ei plescăie multe lucruri convenţionale, pe care le scot la iveală cu diferite prilejuri pentru folosul altora, sau pentru a-i consola pe unii, sau ca pe un semn de atenţie potrivit şi cuviincios faţă de alţii. Astfel, ei vorbesc cu clericii într-un mod vădit serios, făcînd observaţii adevărate şi judicioase şi care sînt profunde în ele însele, dar care, în gurile lor, sînt fără sens. Sau îi sfătuiesc pe copii şi pe tineri; sau poate, trecînd printr-o depresie sau printr-o boală, ei ajung să vorbească cu un ton religios ca şi cum aceasta le-ar veni în mod spontan. Sau atunci cînd cad în păcat, ei vorbesc despre om ca despre o făptură slabă, despre făţărnicia inimii omeneşti, despre mila lui Dumnezeu şi aşa mai departe: toate aceste cuvinte mari – rai, iad, judecată, milostivire, pocăinţă, lucrări, lumea de acum, lumea de apoi – nefiind mai mult decît „sunete neînsufleţite, din fluier sau harpă” (1 Corinteni 14, 7) care le răsună pe buze şi în urechi precum „cîntecul desfătător al celui cu voce plăcută şi destoinic la instrumente” (Iezechiel 33, 32), aşa cum sînt regulile de conversaţie sau manierele alese proprii unei bune educaţii.
 Vorbesc aici despre purtarea lumii în mare, o lume numită creştină; însă ceea ce am spus se aplică, şi încă în mod necesar, cazului specific oamenilor binevoitori sau chiar religioşi. Vreau să spun că nu este de mirare că modul lor de a înţelege religia este ireal de vreme ce nu au ajuns să cunoască realităţile vieţii omeneşti. Tinerilor care nu au cunoscut niciodată întristarea sau tulburarea [anxiety], ori sacrificiile cerute de conştiinţă, le lipseşte acea adîncime şi fermitate de caracter pe care numai întristarea şi tulburarea şi sacrificiul de sine le pot naşte. Nu fac această observaţie pentru a semnala o vină, ci pentru a sublinia un fapt simplu, care poate fi întîlnit adeseori şi care e bine de reţinut. Aceasta este folosirea legitimă a acestei lumi: cea care ne face să căutăm o altă lume. Ea funcţionează corect atunci cînd ne face să ne simţim alungaţi, dezgustaţi şi îmboldiţi într-o altă direcţie. A face experienţa lumii înseamnă a-i descoperi antidotul. Iar, din perspectiva planului spiritual, noi devenim reali prin contactul cu lucrurile temporale şi pămînteşti. Cu mult mai mult sînt oamenii ireali atunci cînd au vreun motiv secret care-i îndeamnă să meargă pe altă cale decît cea creştină şi cînd angajamentele lor îi împing pe un drum nenatural doar pentru a sluji în continuare motivului lor secret. Atunci cînd oamenilor nu le plac concluziile la care duc principiile lor, sau preceptele Scripturii, nu le lipseşte ingeniozitatea de a anula forţa acestor principii. Ei pot improviza o teorie oarecare, sau pot dichisi anumite obiecţii cu care să se apere. O teorie, sau nişte obiecţii care poate că sînt greu de respins, dar pe care orice minte sănătoasă, dacă nu chiar orice spectator neimplicat, le percepe a fi nenaturale şi nesincere.
Ce am spus aici despre indivizi se petrece chiar şi cu Biserici întregi în acele vremuri în care iubirea s-a sleit iar credinţa a slăbit. Întregul sistem al Bisericii, disciplina şi ritualul ei, sînt toate la origine rodul spontan şi nestăvilit al principiului real al religiei duhovniceşti ce trăieşte în inimile membrilor ei. Biserica nevăzută a crescut, ajungînd pînă în Biserica văzută, iar riturile şi formele ei exterioare sînt hrănite şi însufleţite de puterea vie ce sălăşluieşte în ea. În acest chip, fiecare parte a ei este reală pînă la cel mai nesemnificativ detaliu. Dar atunci cînd seducţiile lumii şi poftele cărnii au stins această viaţă dumnezeiască lăuntrică, ce-a mai rămas din această Biserică văzută afară de o carcasă goală, o imitaţie ridicolă, precum mormintele văruite despre care vorbeşte Domnul nostru, o amintire a ceea ce a fost, dar nu mai e? Şi chiar dacă avem încredere că Biserica nu este nicăieri atît de complet părăsită de Duhul adevărului (cel puţin potrivit providenţei comune a lui Dumnezeu), nu am putea totuşi să spunem că, pe măsură ce se apropie de acest stadiu de mortalitate [deadness], harul ritualurilor ei, chiar dacă nu a secat cu totul, mai curge doar printr-un fir slab şi nesigur?
Şi, în cele din urmă, dacă această irealitate ar ajunge să cuprindă Biserica însăşi, care în esenţa ei este o instituţie practică, cu mult mai mult se află ea în filozofiile şi literatura oamenilor. Literatura este aproape în esenţa ei ireală; fiindcă ea este expresia gîndirii desprinsă de practică. Se presupune că locuinţa ei ar fi viaţa tihnită şi retrasă; iar atunci cînd se încumetă să facă mai mult decît să vorbească ori să scrie, este acuzată că şi-a încălcat limitele. Aceasta reprezintă ceea ce se consideră a fi adevărata ei demnitate şi onoare, adică depărtarea ei de situaţia imediată a vieţii; siguranţa ei în faţa curentelor şi necazurilor vieţii, capacitatea ei de a spune fără să trebuiască să facă. Despre cineva dedicat literaturii se crede că îşi păstrează demnitatea prin faptul că nu face nimic; iar atunci cînd se implică în acţiune, este privit ca unul care şi-a pierdut rangul, de parcă şi-ar fi pîngărit vocaţia prin entuziasm, devenind politician sau adeptul vreunei cauze. Urmează că oamenii de litere sînt capabili să spună lucruri puternice împotriva opiniilor epocii lor, fie ele religioase ori politice, fără să supere pe nimeni; fiindcă nimeni nu crede că ei chiar vor să spună ceva prin cuvintele lor. Nimeni nu se aşteaptă ca aceşti oameni să acţioneze în sensul propriilor cuvinte, iar cuvintele în sine nu au rănit încă pe nimeni.
În felul acesta arată cele mai obişnuite cazuri de angajamente lipsite de acţiune, sau de vorbire în gol, fără ca cel care vorbeşte să vadă ori să simtă cu adevărat lucrurile despre care vorbeşte. În încercarea mea de ilustrare a acestor cazuri, rog să se ţină seama că nu vreau să spun că asemenea declaraţii, precum cele descrise, sînt întotdeauna vinovate şi greşite; de fapt, eu am sugerat în permanenţă contrariul. Cel mai adesea, ele reprezintă un lucru nefericit. Ne ia mult timp să ajungem să simţim şi să înţelegem lucrurile aşa cum sînt ele în realitate; învăţăm cum să facem aceasta doar treptat. Mărturisirea care precede naşterea sentimentelor noastre este o greşeală doar atunci cînd am putea să o împiedicăm – adică atunci cînd fie vorbim cînd nu ar trebuie să vorbim, fie cînd nu simţim atunci cînd am fi putut simţi. Inimile împietrite, vorbitorii nechibzuiţi şi pripiţi, aceştia sînt cei a căror irealitate, cum am numit-o, este un păcat; este păcatul fiecăruia dintre noi în măsura în care inimile noastre sînt reci, sau limbile noastre nestăpînite.
Dar simplul fapt că vorbim mai mult decît simţim nu este în mod necesar păcătos. Sf. Petru nu a pătruns înţelesul deplin al mărturisirii sale „Tu eşti Hristosul”, şi cu toate acestea a fost binecuvîntat. Sf. Iacob şi Sf. Ioan au spus „Putem” (Matei 20, 22), fără să aibă o înţelegere clară a celor spuse, şi cu toate acestea nu li s-a considerat păcat. Ba chiar promitem lucruri mai mari decît putem săvîrşi, şi aşteptăm ca Dumnezeu să ne întărească să le putem realiza. Promisiunea noastră implică rugăciunea pentru lumină şi tărie. În acest chip, cu toţii spunem Crezul, dar cine îl pătrunde pe deplin? Tot ce putem nădăjdui este că sîntem în curs de a-l înţelege; şi că îl înţelegem în parte; şi că dorim, ne rugăm şi ne străduim să-l înţelegem tot mai bine. Crezul nostru devine un fel de rugăciune. Oamenii se fac vinovaţi de irealitate prin modul lor de a vorbi, însă nu atunci cînd spun mai mult decît simt, ci atunci cînd spun lucruri diferite de ceea ce simt. Un om nemilostiv care laudă milostenia, sau un laş care stabileşte reguli pentru curaj, sînt ireali. Dar nu este ireal pentru cel mic să vorbească despre cel mare, pentru mărinimos să discute despre generozitate, pentru cel generos să laude pe cel nobil, pentru ascet să folosească limbajul celui cumpătat, sau pentru duhovnic să îndemne la martiriu.
Ce am avut de zis se rezumă la asta: fii onest, şi atunci vei putea vorbi despre creştinism unde, cînd şi cum va trebui; urmăreşte lucrurile reale, iar cuvintele tale vor fi bune fără să vrei. Există zece mii de feluri de a ne uita la lumea aceasta, dar numai unul singur e cel drept. Omul plăcerilor are calea sa, omul profiturilor pe a lui, iar omul intelectului pe a sa. Săraci şi bogaţi, stăpînitori şi stăpîniţi, oameni mulţumiţi şi oameni nemulţumiţi, învăţaţi şi simpli, fiecare are modul său de a se uita la lucrurile dinaintea sa, şi fiecare are un mod greşit. Un singur fel de a vedea lumea este bun: este felul în care o vede Dumnezeu. Să urmărim să privim lumea în felul lui Dumnezeu. Să căutăm să vedem lucrurile în felul în care le vede Dumnezeu. Să căutăm să ne formăm judecăţile despre persoane, evenimente, funcţii, averi, schimbări, obiecte aşa cum şi le formează Dumnezeu. Să urmărim să-l „vedem pe Rege în toată frumuseţea Lui”. Toate lucrurile pe care le vedem nu sînt decît umbre şi înşelătorii cîtă vreme nu pătrundem în ceea ce ele înseamnă în realitate.
Nu este lesne să învăţăm noua limbă pe care ne-a adus-o Hristos. El ne-a tîlcuit toate lucrurile într-un mod nou; ne-a adus o religie care aruncă o lumină nouă asupra a tot ce se întîmplă. Încercaţi să învăţaţi această limbă. N-o învăţaţi pe de rost şi nici să nu o vorbiţi ca pe o limbă oarecare. Încercaţi să înţelegeţi ce spuneţi. Timpul e scurt, veşnicia e lungă; Dumnezeu e mare, omul e slab, se află între cer şi iad; Hristos este Mîntuitorul omului; Hristos a pătimit pentru om. Duhul Sfînt îl sfinţeşte pe om, pocăinţa îl curăţeşte, credinţa îndreaptă, lucrările mîntuie. Acestea sînt adevăruri solemne, care de fapt nici nu trebuie spuse în afara rugăciunilor şi a predării învăţăturii, ci trebuie aşezate în inimă. Faptul că un lucru e adevărat nu înseamnă că trebuie spus, ci că trebuie făcut; că trebuie pus în lucrare; că trebuie să-l facem al nostru în chip lăuntric.
Haideţi să lăsăm vorbăria deoparte, indiferent de felul ei; indiferent că este simplă pălăvrăgeală, critică, conversaţie despre învăţăturile Evangheliei, afectare filozofică sau exerciţiu de elocvenţă. Să ne ferim de uşurătate, de dorinţa de a plăcea, de dorinţa de a se vorbi despre noi, de dorinţa de a ieşi în evidenţă, de dorinţa de a părea originali. Să căutăm să vrem ceea ce spunem şi să spunem ceea ce vrem; să căutăm să ştim cînd înţelegem un adevăr şi cînd nu-l înţelegem. Cînd nu-l înţelegem, să-l primi prin credinţă şi să mărturisim că l-am primit astfel. Să primim adevărul cu veneraţie şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască o voinţă dreaptă, lumină dumnezeiască şi tărie duhovnicească pentru ca acesta să poată rodi în noi.

(Traducere de Gheorghe Fedorovici)

NOTE:

[1] Observaţie făcută şi de dl. Paul Curcă în eseul “Credinţa mecanică” (http://www.razbointrucuvant.ro/2009/12/05/credinta-mecanica-sau-viata-crestina-ca-simulacru-de-paul-curca/).  

[2] Aici merită spus că partizanii lui Băsescu au cel puţin un lucru în comun cu candidatul lor: faptul că sînt altceva decît par; şi pentru că sînt altceva decît par, încearcă să-i facă şi pe alţii să pară altceva decît sînt, „traducîndu-le” ideile fără nici un scrupul.

[3] După criteriile acestor creştini ortodocşi, Hristos ar trebui să fie cel mai mare ipocrit, resentimentar şi mizantrop al tuturor timpurilor; nu a spus El că cine nu-şi urăşte rudeniile, prietenii şi pe sine, nu poate fi ucenicul Său? Iar dacă nu au dreptate, înseamnă că ei iau în deşert numele lui Dumnezeu de fiecare dată cînd vorbesc despre iubire. Fiindcă Dumnezeu este iubire pentru că este Adevăr.

[4] John Henry Newman, Parochial and Plain Sermons, Volume 5, Longmans, Green and Co., 1905, Sermon 3:  „Unreal Words”. Predică din Postul Naşterii Domnului (http://www.newmanreader.org/works/parochial/volume5/sermon3.html). Am redat pasajele biblice în acord cu textul englezesc citat de autor.