sâmbătă, 12 decembrie 2009

Dreptate poetică




Iniţial, m-am gîndit să scriu despre felul în care Iulian Capsali a ajuns exact în situaţia pe care mi-o reproşa în urmă cu aproape un an. Astfel, atunci cînd am încercat să arăt că anumite idei riscă să pervertească înţelegerea creştină a lumii, el mi-a reproşat că exagerez, fie pentru că în ideile respective nu era nimic fals, fie pentru că, în cazul în care erau false, ele nu aveau cum să producă efecte, aria lor de răspîndire fiind limitată la mediul nepopulat şi nepopular al lumii intelectuale. [1] Însă de vreme ce atît recenta victorie în alegerile prezidenţiale a lui T. Băsescu, cît şi faptul însuşi al absenţei unei alternative reale la cele două forţe anticreştine, au fost posibile tocmai în virtutea unor idei de tipul celor pe care le-am amendat în ultimii ani, poate că ar fi timpul să luăm mai în serios ideile lansate de maşinăria Marelui Stereopticon. [2] Experienţa ultimilor douăzeci de ani ne arată a.) că ideile îi influenţează pe oameni şi b.) că ideile care par bune sînt receptate mai uşor decît cele evident proaste sau decît cele bune cu adevărat. Violenţa cu care I. Capsali a fost criticat atunci cînd a încercat să vorbească despre eroarea „opţiunii Băsescu” cu argumente realiste, dovedeşte cît de adînc au prins ideile elitei chiar în medii care păreau ortodoxe. [3]
Însă dreptatea poetică nu este doar un simplu principiu de justiţie prin care fiecare ajunge să dea socoteală de greşelile sale; în esenţa ei, dreptatea poetică spune că realitatea va triumfa pînă la urmă. Este o dreptate „poetică” nu pentru că ar afirma un „ideal”, ci pentru că dezvăluie realitatea în deplinătatea ei, adică în văzutele şi nevăzutele ei. Întîlnim o demonstraţie a capacităţii acestui tip de dreptate de a da seama de realitate în eseul lui Mircea Platon, „Autopsia unor alegeri”. [4] În acest text, M. Platon arată cum cele două tabere care s-au confruntat recent cu ocazia alegerilor prezidenţiale se fac în egală măsură vinovate de falsificarea realităţii văzute a României prin ignorarea realităţii ei nevăzute. Că lucrurile stau aşa, o dovedeşte chiar modul în care unii au încercat să falsifice sensul ideilor lui M. P., astfel încît acestea să nu mai spună nimic revelator. Odată anulat potenţialul lor demascator, toată lumea se poate declara liniştit de acord cu ele, fie doar şi „în mare”. Acesta este probabil efectul cel mai dramatic pe care-l au acele idei care par bune, corecte, conforme cu realitatea: ele ajung să acţioneze asupra percepţiei înseşi a realităţii, deformînd-o. Ca şi cum ar fi dorit să ne demonstreze acest mecanism, C. T. se simte îndreptăţit să creadă că 

„Mircea Platon nu propune o soluţie, ci sugerează o coagulare a oamenilor de dreapta care, răspunzîndu-şi la cîteva întrebări esenţiale (“Cine sîntem? Ce vrem să facem? Ce sîntem dispuşi să sacrificăm pentru a construi ceva?”), vor identifica soluţia. Dar de 20 de ani ne tot punem întrebările astea şi altele, iar răspunsurile parcă mai mult ne dezbină decît ne unesc. Să spunem că nu mai durează mult şi vom găsi soluţia. Dar pînă atunci? Mircea Platon lasă de înţeles că trebuie să păstrăm neutralitatea - nu ne implicăm, îi lăsăm pe pesedişti şi pedelişti să se sfîşie între ei. Din păcate, nu ne permitem să rămînem neutri.” [5]

Probabil că C. T. ajunge la această concluzie în virtutea premisei că fidelitatea reprezentării realităţii este limitată strict la aspectul văzut al realităţii, aspect identificat de C. T. cu realul. Nevăzutul este „idealul”. [6]
Numai că M. Platon a formulat soluţia. Dacă e adevărat că ne aflăm într-un labirint, atunci soluţia nu este nici la cei care vor să rămînem pe loc sub pretextul că-l vom transforma cîndva într-un Paradis, nici la cei care ne propun să aşteptăm să fim scoşi de aici de călăuzele UE, aşa cum nu se află la nimeni din cei care gîndesc în categoriile lumii acesteia. Soluţia este cea a unei scări anume. Dar pentru a o vedea, trebuie să fim adecvaţi la realitatea definită de această scară. Tocmai pentru că această scară este Crucea, cele trei întrebări precizează condiţiile accesului la ea: sîntem creştini? Vrem să aşezăm Crucea drept criteriu al realităţii (inclusiv al realităţii româneşti)? Sîntem dispuşi să ne suim pe ea? Iar aceste întrebări sînt tot ce poate fi mai străin limbajului neutralităţii în care C. T. încearcă zadarnic să le traducă.

NOTE:

[1] Vezi comentariile de la http://www.rostonline.org/blog/claudiu/2009/02/h-r-patapievici-marxistii-merita.html şi http://www.rostonline.org/blog/claudiu/2009/03/sensul-vietii.html

[2] Mecanism descris de Richard M. Weaver în Ideas Have Consequences.

[3] Vezi comentariile din ultimele săptămîni de pe blogurile lui Răzvan Codrescu şi Claudiu Târziu. Totuşi, cît timp argumentele împotriva unuia sau altuia dintre cei doi candidaţi nu depăşesc consideraţiile de tipul „Geoană e prost”, „Băsescu e bădăran” , controversa nu poate fi una veritabilă, ci una dusă între oameni care la limită gîndesc la fel şi despre care putem spune, precum avva Pimen, „fraţi sînt şi iarăşi se împacă.” (Pateric, Pimen 172).

[4] http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/12/mircea-platon-autopsia-unor-alegeri.html

[5] http://c-tarziu.blogspot.com/2009/12/semnificatia-unei-victorii.html

[6] Vezi şi următoarea observaţie a dlui R. Codrescu (subl. mea):
Specimenul [Băsescu], dincolo de multe alte defecte şi de puţine alte calităţi, e măcar dinamic, provocator, „jucător”; nu te lasă să dormi somnul - şi să te consolezi cu visul – „României profunde”... Poate vom reuşi să ne molipsim, tot detestîndu-l, de dinamismul lui demn de cauze mai bune...
Cu Geoană sigur adormeam şi căscam pentru încă vreo 20 de ani.” (https://www.blogger.com/comment.g?blogID=6146195831520840078&postID=7917940316344448937)