Dificultatea definirii „culturii” este determinată de complicata evoluţie istorică a termenului, de sensurile specializate adăugate o dată cu modernitatea, [1] dar mai ales de faptul că avem de-a face cu un termen atît de cuprinzător. Cultura este coextensivă cu viaţa omului, ea se află tot atît de mult în acţiunile lui, cît şi în rezultatele acestor acţiuni. Existenţa culturală a omului o însoţeşte astfel pe cea biologică, ajungînd să o cuprindă, adică să o definească. Cultura ne spune că nici un gest omenesc nu este doar trupesc sau doar spiritual; ea este numele regnului uman, adică al mediului unde orice produs material este „întruparea” unei idei, iar orice idee aspiră să se „întrupeze”. De aceea, doar ordinea umană este creatoare în univers. Prin fiecare acţiune şi prin fiecare gînd, omul cultivă „lumea” şi se cultivă totodată pe sine.
Aşa cum ne îndeamnă însă
etimologia cuvîntului, pentru a înţelege mai bine sensul culturii este util să
ne întoarcem la unul din sensurile ei primare, acela de cultivare a pămîntului.
Tocmai pentru că agricultura este o arhi-cultură, ea continuă să păstreze
adevărul esenţial al culturii – atît în sensul ei vital imediat, ca asigurare a
vieţii, dar şi în sens spiritual ultim, ca legătură a oamenilor între ei, vii
şi răposaţi, ca transmisiune şi reînnoire a vieţii. Iar dacă agricultura ne
poate ajuta să înţelegem mai bine esenţa culturii, înseamnă că ea ne poate
ajuta în egală măsură să înţelegem criza culturii actuale – sterilitatea ei,
urîciunea ei pustiitoare.
Această idee, precum şi titlul
comentariului de faţă, mi-au fost sugerate de eseul lui Donald Goodman, „Chemical or Organic? The Problem of Modern
Agriculture”, publicat cu cîteva zile în urmă pe blogul The Distributist Review. [2] Într-adevăr, aşa cum problema
agriculturii moderne este generată de culturile „chimice”, tot astfel criza
culturii moderne poate fi explicată prin ceea ce este „chimic”, adică nenatural
în ea. Esenţa unei culturi „chimice” nu constă doar în mijloacele artificiale
moderne întrebuinţate; caracterul „chimic” al unei culturi derivă în primul
rînd din ceea ce „cultivă”, din relaţia ei cu solul, respectiv cu tradiţia
culturală a neamului. Astfel, rezumînd observaţiile lui Geoff Hamilton, Donald
Goodman arată că „în timp ce cultura organică cultivă în primul rînd solul,
cultura chimică este concentrată exclusiv asupra plantelor; grădinarul organic
se asigură că pămîntul este sănătos, astfel încît roadele pămîntului să fie la
rîndul lor sănătoase.”
Dar cultura organică, arată
Goodman, nu este doar mai sănătoasă: ea este şi mai ieftină, fiindcă nu depinde
de îngrăşăminte chimice speciale şi nici de seminţe speciale, reinventate în
fiecare an. Culturile organice se transmit natural, prin polenizare, ceea ce
înseamnă că nu au nevoie de un centru de specialişti şi de laboratoarele lor
speciale. Tot astfel, cultura „spirituală” organică se hrăneşte din solul ei
tradiţional, fără a-l afecta pe acesta şi fără a fi dependentă de permanente
intervenţii genetice, şi nici de fertilizatorii artificiali furnizaţi de
diversele centre ideologice. Din acest punct de vedere, observaţia lui
Hamilton, citată de Goodman, în legătură cu efectele devastatoare ale
intervenţiilor grădinarului chimic descrie perfect relaţia „elitei” chimice din
România cu tradiţia şi istoria acestei ţări:
„Grădinarul chimic întrebuinţează
solul doar ca pe un mijloc de fixare a plantelor şi de conţinere a
fertilizatorilor artificiali care urmează să ofere hrană plantelor. […] Această
metodă are într-adevăr rezultate excelente, dar numai pe termen scurt. Pe
termen lung însă, metoda are două consecinţe dezastruoase. Pe de o parte, de
vreme ce materia organică nu este înlocuită, organismele din sol pier; în
absenţa acestora, structura solului cedează iar pămîntul se întăreşte, nu mai
este afînat şi devine neproductiv. Încercările de hrănire forţată a plantelor
fac ca ele să-şi piardă tăria şi să devină vulnerabile în faţa atacului tuturor
paraziţilor şi bolilor. Pentru a controla aceste atacuri, sînt întrebuinţate
pesticide chimice, care pe termen scurt au succes. Dar, ucigînd dăunătorii,
sînt anihilaţi şi duşmanii naturali ai acestora, aşa că, pînă la urmă problema
se complică. Pesticide tot mai puternice trebuie întrebuinţate, şi tot aşa.
Este un cerc vicios care, odată pornit, cu greu mai poate fi întrerupt.”
Atentă exclusiv la produse (vezi
şi interesul pentru „brand-ul de ţară”) şi dispreţuind pămîntul, angajată
împotriva dăunătorilor („mogulii”) şi pretinzînd că ne salvează ultimele surse
de aer necontaminat („Sarea” şi „Poşta”), elita ne oferă cu conştiinţa împăcată
o hrană nu doar sărăcită genetic, ci şi otrăvită de-a dreptul, lăsînd în urmă
un pămînt cianurat.
Goodman reia pe larg acest
proces:
„Problema fundamentală este
aceasta: extragem agenţii nutritivi din sol fără să-i înlocuim, în acelaşi mod
în care extragem ţiţeiul fără să-l înlocuim. Fiindcă nu cultivăm un pămînt
sănătos, sîntem obligaţi să ne bazăm pe îngrăşăminte chimice, care sînt scumpe
şi-l fac pe fermier să depindă de producătorii de îngrăşăminte. În plus,
această cultivare chimică încurajează cultivarea pe suprafeţe uriaşe, făcînd ca
metodele tradiţionale de înlăturare a buruienilor să devină impracticabile. Ca
rezultat, fermierii sînt forţaţi să întrebuinţeze otrăvuri chimice precum Roundup,
ceea ce duce la apariţia buruienilor rezistente la Roundup, ceea ce duce la
aplicarea de mai mult Roundup combinat cu alte otrăvuri chimice. Aceste
suprafeţe mari tind totodată să devină monoculturi, permiţînd dăunătorilor care
se hrănesc cu aceste culturi să se reproducă mult mai repede decît s-ar
întîmpla în mod normal. Soluţia întrebuinţată este, bineînţeles, aplicarea de
încă şi mai multe otrăvuri, îndreptate împotriva insectelor mai degrabă decît
împotriva buruienilor. Acest ciclu va continua nedefinit. […] Milioane de tone
de îngrăşăminte chimice sînt împrăştiate peste culturi în bazinul Mississippi;
acestea ies apoi din sol şi intră în Golful Mexic, unde produc o regiune
imensă fără oxigen, şi, deci, şi fără peşti. […] Iar acesta este doar un efect
al bombardamentului cu îngrăşăminte, aparte de problema pesticidelor.”
Cum am putea scăpa de cultura
chimică? Prima parte a răspunsului am oferit-o deja, cînd am menţionat
importanţa culturii organice. Să încetăm să mai folosim seminţele modificate
genetic pe care elita ni le oferă cu generozitatea cu care traficantul de
droguri îşi oferă de regulă prima doză: în afară de faptul că acestea ne obligă
să depindem pentru totdeauna de copyright-ul
lor (respectiv de acordul elitei pentru orice cultură am dori să cultivăm, în
termenii lui „dacă nu te confirmăm noi, tu nu exişti” [3]), ele ne slăbesc
relaţia cu solul propriu şi ne expun unor maladii spirituale tot mai grave. Pe
de altă parte, să nu mai apelăm la pesticidele lor de fiecare dată cînd apare
vreun vadim sau alte buruieni asemănătoare: nici un pesticid nu este mai
eficient, spune Goodman, decît sapa şi hîrleţul.
Problema nu este însă că românii
nu ar fi dispuşi să folosească aceste unelte; problema este că pămîntul le-a
fost luat o dată cu tradiţia lor culturală. Pentru că, aşa cum spuneam la
început, pămîntul şi cultura (cultura, adică tradiţia pămîntului), îşi sînt
co-interioare, se reflectă reciproc şi se (re)generează reciproc. Elita i-a
înstrăinat pe români de cultura lor, în timp ce clica de politicieni, susţinută
de elită, i-a înstrăinat de pămîntul lor. Iar această dublă înstrăinare nu
putea fi realizată decît de cineva aflat deja într-un raport de străinătate cu
pămîntul şi cultura noastră. Dacă nu putem avea acum un raport firesc cu tradiţia
şi ţarina noastră, dacă nu putem avea acum în România o mişcare de tipul grassroots, care să plece de la un
nucleu de organizare local, care să nu ne mai otrăvească solul şi cultura, este
pentru că România a fost transformată într-un imens cîmp monocultural,
„condus de companii uriaşe şi
îndepărtate. Aceste companii au un interes personal în obţinerea de producţii
cît mai mari la hectar şi în utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a
pesticidelor; nu au nici un interes în conservarea stabilităţii pe termen lung
a solului (în definitiv, companiile pot împrăştia tot mai multe chimicale peste
teren), şi nici nu sînt preocupate în vreun fel de poluarea masivă a peisajului
rural, o consecinţă care nu are nici o însemnătate în agenda lor. Societatea
are nevoie de gospodării mai mici conduse de fermieri independenţi, gospodării
destul de mici încît aceste metode tradiţionale şi invincibile de cultivare a
pămîntului şi de stîrpire a buruienilor, cuplate cu noi descoperiri şi practici
ştiinţifice să fie atît posibile, cît şi dorite. Cu alte cuvinte, ne trebuie
distributism aplicat la agricultură.”
În condiţiile în care marii
antreprenori ne fac să plătim cu lumea întreagă pentru fiecare ban economisit
pe mîncarea ieftină, concluzia lui Goodman este inevitabilă: „Nu doar
agricultura are nevoie de distributism, ci lumea întreagă are nevoie de el”.
Însă nu vom avea o revoluţie organică în agricultură, cum îşi doreşte Goodman,
pînă cînd nu vom avea o restaurare organică în cultură. Elita ne face să plătim
cu întreaga noastră istorie viitoare pentru fiecare idee chimică pe care o
asimilăm.
NOTE:
[1] Vezi articolul “Culture” în Raymond Williams, Keywords : a vocabulary of culture and society, Oxford University
Press, New York
[3] Vezi Mircea Platon, „Deasa
îmbrobodire sau şase pretexte pentru a nu face nimic”, în O. Hurduzeu, M.
Platon, A treia forţă: România profundă,
Logos, 2008, pp. 343-348.
