marți, 18 mai 2010

Cultura română de astăzi: chimică sau organică?


Dificultatea definirii „culturii” este determinată de complicata evoluţie istorică a termenului, de sensurile specializate adăugate o dată cu modernitatea, [1] dar mai ales de faptul că avem de-a face cu un termen atît de cuprinzător. Cultura este coextensivă cu viaţa omului, ea se află tot atît de mult în acţiunile lui, cît şi în rezultatele acestor acţiuni. Existenţa culturală a omului o însoţeşte astfel pe cea biologică, ajungînd să o cuprindă, adică să o definească. Cultura ne spune că nici un gest omenesc nu este doar trupesc sau doar spiritual; ea este numele regnului uman, adică al mediului unde orice produs material este „întruparea” unei idei, iar orice idee aspiră să se „întrupeze”. De aceea, doar ordinea umană este creatoare în univers. Prin fiecare acţiune şi prin fiecare gînd, omul cultivă „lumea” şi se cultivă totodată pe sine.
Aşa cum ne îndeamnă însă etimologia cuvîntului, pentru a înţelege mai bine sensul culturii este util să ne întoarcem la unul din sensurile ei primare, acela de cultivare a pămîntului. Tocmai pentru că agricultura este o arhi-cultură, ea continuă să păstreze adevărul esenţial al culturii – atît în sensul ei vital imediat, ca asigurare a vieţii, dar şi în sens spiritual ultim, ca legătură a oamenilor între ei, vii şi răposaţi, ca transmisiune şi reînnoire a vieţii. Iar dacă agricultura ne poate ajuta să înţelegem mai bine esenţa culturii, înseamnă că ea ne poate ajuta în egală măsură să înţelegem criza culturii actuale – sterilitatea ei, urîciunea ei pustiitoare.
Această idee, precum şi titlul comentariului de faţă, mi-au fost sugerate de eseul lui Donald Goodman, „Chemical or Organic? The Problem of Modern Agriculture”, publicat cu cîteva zile în urmă pe blogul The Distributist Review. [2] Într-adevăr, aşa cum problema agriculturii moderne este generată de culturile „chimice”, tot astfel criza culturii moderne poate fi explicată prin ceea ce este „chimic”, adică nenatural în ea. Esenţa unei culturi „chimice” nu constă doar în mijloacele artificiale moderne întrebuinţate; caracterul „chimic” al unei culturi derivă în primul rînd din ceea ce „cultivă”, din relaţia ei cu solul, respectiv cu tradiţia culturală a neamului. Astfel, rezumînd observaţiile lui Geoff Hamilton, Donald Goodman arată că „în timp ce cultura organică cultivă în primul rînd solul, cultura chimică este concentrată exclusiv asupra plantelor; grădinarul organic se asigură că pămîntul este sănătos, astfel încît roadele pămîntului să fie la rîndul lor sănătoase.”
Dar cultura organică, arată Goodman, nu este doar mai sănătoasă: ea este şi mai ieftină, fiindcă nu depinde de îngrăşăminte chimice speciale şi nici de seminţe speciale, reinventate în fiecare an. Culturile organice se transmit natural, prin polenizare, ceea ce înseamnă că nu au nevoie de un centru de specialişti şi de laboratoarele lor speciale. Tot astfel, cultura „spirituală” organică se hrăneşte din solul ei tradiţional, fără a-l afecta pe acesta şi fără a fi dependentă de permanente intervenţii genetice, şi nici de fertilizatorii artificiali furnizaţi de diversele centre ideologice. Din acest punct de vedere, observaţia lui Hamilton, citată de Goodman, în legătură cu efectele devastatoare ale intervenţiilor grădinarului chimic descrie perfect relaţia „elitei” chimice din România cu tradiţia şi istoria acestei ţări:

„Grădinarul chimic întrebuinţează solul doar ca pe un mijloc de fixare a plantelor şi de conţinere a fertilizatorilor artificiali care urmează să ofere hrană plantelor. […] Această metodă are într-adevăr rezultate excelente, dar numai pe termen scurt. Pe termen lung însă, metoda are două consecinţe dezastruoase. Pe de o parte, de vreme ce materia organică nu este înlocuită, organismele din sol pier; în absenţa acestora, structura solului cedează iar pămîntul se întăreşte, nu mai este afînat şi devine neproductiv. Încercările de hrănire forţată a plantelor fac ca ele să-şi piardă tăria şi să devină vulnerabile în faţa atacului tuturor paraziţilor şi bolilor. Pentru a controla aceste atacuri, sînt întrebuinţate pesticide chimice, care pe termen scurt au succes. Dar, ucigînd dăunătorii, sînt anihilaţi şi duşmanii naturali ai acestora, aşa că, pînă la urmă problema se complică. Pesticide tot mai puternice trebuie întrebuinţate, şi tot aşa. Este un cerc vicios care, odată pornit, cu greu mai poate fi întrerupt.”

Atentă exclusiv la produse (vezi şi interesul pentru „brand-ul de ţară”) şi dispreţuind pămîntul, angajată împotriva dăunătorilor („mogulii”) şi pretinzînd că ne salvează ultimele surse de aer necontaminat („Sarea” şi „Poşta”), elita ne oferă cu conştiinţa împăcată o hrană nu doar sărăcită genetic, ci şi otrăvită de-a dreptul, lăsînd în urmă un pămînt cianurat.

Goodman reia pe larg acest proces:

„Problema fundamentală este aceasta: extragem agenţii nutritivi din sol fără să-i înlocuim, în acelaşi mod în care extragem ţiţeiul fără să-l înlocuim. Fiindcă nu cultivăm un pămînt sănătos, sîntem obligaţi să ne bazăm pe îngrăşăminte chimice, care sînt scumpe şi-l fac pe fermier să depindă de producătorii de îngrăşăminte. În plus, această cultivare chimică încurajează cultivarea pe suprafeţe uriaşe, făcînd ca metodele tradiţionale de înlăturare a buruienilor să devină impracticabile. Ca rezultat, fermierii sînt forţaţi să întrebuinţeze otrăvuri chimice precum Roundup, ceea ce duce la apariţia buruienilor rezistente la Roundup, ceea ce duce la aplicarea de mai mult Roundup combinat cu alte otrăvuri chimice. Aceste suprafeţe mari tind totodată să devină monoculturi, permiţînd dăunătorilor care se hrănesc cu aceste culturi să se reproducă mult mai repede decît s-ar întîmpla în mod normal. Soluţia întrebuinţată este, bineînţeles, aplicarea de încă şi mai multe otrăvuri, îndreptate împotriva insectelor mai degrabă decît împotriva buruienilor. Acest ciclu va continua nedefinit. […] Milioane de tone de îngrăşăminte chimice sînt împrăştiate peste culturi în bazinul Mississippi; acestea ies apoi din sol şi intră în Golful Mexic, unde produc o regiune imensă fără oxigen, şi, deci, şi fără peşti. […] Iar acesta este doar un efect al bombardamentului cu îngrăşăminte, aparte de problema pesticidelor.” 

Cum am putea scăpa de cultura chimică? Prima parte a răspunsului am oferit-o deja, cînd am menţionat importanţa culturii organice. Să încetăm să mai folosim seminţele modificate genetic pe care elita ni le oferă cu generozitatea cu care traficantul de droguri îşi oferă de regulă prima doză: în afară de faptul că acestea ne obligă să depindem pentru totdeauna de copyright-ul lor (respectiv de acordul elitei pentru orice cultură am dori să cultivăm, în termenii lui „dacă nu te confirmăm noi, tu nu exişti” [3]), ele ne slăbesc relaţia cu solul propriu şi ne expun unor maladii spirituale tot mai grave. Pe de altă parte, să nu mai apelăm la pesticidele lor de fiecare dată cînd apare vreun vadim sau alte buruieni asemănătoare: nici un pesticid nu este mai eficient, spune Goodman, decît sapa şi hîrleţul.
Problema nu este însă că românii nu ar fi dispuşi să folosească aceste unelte; problema este că pămîntul le-a fost luat o dată cu tradiţia lor culturală. Pentru că, aşa cum spuneam la început, pămîntul şi cultura (cultura, adică tradiţia pămîntului), îşi sînt co-interioare, se reflectă reciproc şi se (re)generează reciproc. Elita i-a înstrăinat pe români de cultura lor, în timp ce clica de politicieni, susţinută de elită, i-a înstrăinat de pămîntul lor. Iar această dublă înstrăinare nu putea fi realizată decît de cineva aflat deja într-un raport de străinătate cu pămîntul şi cultura noastră. Dacă nu putem avea acum un raport firesc cu tradiţia şi ţarina noastră, dacă nu putem avea acum în România o mişcare de tipul grassroots, care să plece de la un nucleu de organizare local, care să nu ne mai otrăvească solul şi cultura, este pentru că România a fost transformată într-un imens cîmp monocultural,

„condus de companii uriaşe şi îndepărtate. Aceste companii au un interes personal în obţinerea de producţii cît mai mari la hectar şi în utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor; nu au nici un interes în conservarea stabilităţii pe termen lung a solului (în definitiv, companiile pot împrăştia tot mai multe chimicale peste teren), şi nici nu sînt preocupate în vreun fel de poluarea masivă a peisajului rural, o consecinţă care nu are nici o însemnătate în agenda lor. Societatea are nevoie de gospodării mai mici conduse de fermieri independenţi, gospodării destul de mici încît aceste metode tradiţionale şi invincibile de cultivare a pămîntului şi de stîrpire a buruienilor, cuplate cu noi descoperiri şi practici ştiinţifice să fie atît posibile, cît şi dorite. Cu alte cuvinte, ne trebuie distributism aplicat la agricultură.”

În condiţiile în care marii antreprenori ne fac să plătim cu lumea întreagă pentru fiecare ban economisit pe mîncarea ieftină, concluzia lui Goodman este inevitabilă: „Nu doar agricultura are nevoie de distributism, ci lumea întreagă are nevoie de el”. Însă nu vom avea o revoluţie organică în agricultură, cum îşi doreşte Goodman, pînă cînd nu vom avea o restaurare organică în cultură. Elita ne face să plătim cu întreaga noastră istorie viitoare pentru fiecare idee chimică pe care o asimilăm.

NOTE:

[1] Vezi articolul “Culture” în Raymond Williams, Keywords : a vocabulary of culture and society, Oxford University Press, New York, 1985, p. 85.


[3] Vezi Mircea Platon, „Deasa îmbrobodire sau şase pretexte pentru a nu face nimic”, în O. Hurduzeu, M. Platon, A treia forţă: România profundă, Logos, 2008, pp. 343-348.