joi, 20 mai 2010

Salvaţi copiii


Este adevărat că, înainte de a ne expune copiii binefacerilor exploatărilor cu cianură, actuala putere politică le va fi crescut imunitatea prin expuneri graduale la pornografie şi consumul de droguri. Un sistem educaţional aparent haotic va anula eventualele probleme de conştiinţă, elevii completînd regulat chestionare în care vor trebuie să răspundă la întrebări de tipul: „Din ce cauză crezi că ai devenit heterosexual?” [1]
Da, este adevărat. Dar mai ales comod. Pentru că acest reproş demonstrează că facem tot posibilul să uităm că noi i-am ales pe aceşti oameni, iar ei nu au decît puterea pe care noi le-am încredinţat-o. O clasă politică care minte în permanenţă se întîlneşte în mod tragic cu o populaţie care vrea să fie minţită, să i se spună că politicienii sînt de vină. Sau multiculturalismul. Dar dacă ei ne ucid acum viitorul, după ce ne-au nimicit trecutul şi prezentul, este şi pentru că tot ce le-am cerut a fost să ne ucidă în somn. Faptul că tocmai creştinii ortodocşi care militează astăzi pentru „valorile familiei” au sprijinit ieri actuala putere în numele aceloraşi valori, este o contradicţie doar în aparenţă; în fapt, este vorba despre acelaşi comportament consecvent în iresponsabilitatea lui. Dacă vrem să le oferim copiilor noştri o şansă, trebuie să ne trezim. Iar semnul că ne-am trezit va consta în asumarea responsabilităţii pentru ce am făcut şi, mai ales, pentru tot ce vom face de-acum înainte. Textul de mai jos vorbeşte pe larg tocmai despre asta.

(Gh. Fedorovici)


Salvaţi copiii

de Thomas Fleming

(Articol apărut iniţial în numărul din luna mai 2010 al revistei Chronicles: A Magazine of American Culture, la adresa http://www.chroniclesmagazine.org/index.php/2010/05/17/save-the-children/)


Americanii moderni şi-au propus să trăiască veşnic. E un fapt pe care trebuie să-l luăm în serios; altfel nu ne-am uni într-o mînie spontană de fiecare dată cînd o acceleraţie blocată produce accidentul unei maşini sau cînd o procedură chirurgicală sfîrşeşte prost. Ştiinţa şi tehnologia au făcut ca lumea noastră să nu fie doar protejată de eroare, ci şi protejată de moarte, sau cel puţin ar fi reuşit acest lucru dacă nu ar fi existat producătorii lipsiţi de scrupule şi diabolicii bărbaţi albi care străbat lumea urmărind erodarea trupurilor. Fiecare dezastru natural, eroare umană sau manifestare a Păcatului originar este o ocazie nu doar pentru un exerciţiu de lovire a pieptului la nivel naţional, ci şi pentru un impetuos act legislativ care va elimina riscul sau va eradica cancerul.
Avem o slăbiciune aparte pentru isteria legislativă atunci cînd este vorba de copii. Dacă un copil se sufocă din cauza unui hot dog, pediatrii din America vor cere încadrarea crenvurştilor printre armele mortale, iar dacă o mamă drogată care trăieşte din ajutorul social îşi ucide pînă la urmă copilul pe care-l chinuia de luni de zile, noi nu îi acuzăm pe dealerii de droguri, asistenţa socială şi nici moralitatea pervertită a afro-americanilor din mediul urban. Nu, noi dăm legi care răpesc părinţilor normali drepturile lor tradiţionale, umflăm bugetele agenţiilor de protecţia copilului şi le cerem viitorilor taţi şi mame să urmeze cursuri de creştere a copiilor – altfel spus, facem orice cu excepţia confruntării problemei reale, care este coşmarul pe care l-am produs plătind indivizii pentru ca să nu lucreze şi pretinzînd că toţi oamenii din fiecare cultură sînt în esenţă la fel. Însă dacă ceva ar trebui interzis în America, aceştia ar trebui să fie liberalii care au distrus atît de multe vieţi cu programele lor stupide care îi îmbogăţesc pe nişte profitori ordinari permiţîndu-le să facă consiliere şi sociologie pe socoteala tuturor celorlalţi oameni – lucruri petrecute înainte de aprobarea legii sănătăţii a Preşedintelui Obama.
Pentru cei alergici la sentimentalismul stîngist, aceste ultime luni au fost dificile. Atunci cînd prezentatorii de ştiri nu pălăvrăgeau despre ameninţarea reprezentată de crenvurşti la adresa păcii mondiale, sau cînd nu lăudau minunile medicinii socializate, ei postau pe ecran imagini ale victimelor cutremurelor din Haiti şi Chile, victimele poliomielitei din Africa, violenţa la care sînt expuşi copii lui Michael Jackson, sau (asta e povestea mea preferată), premiul umanitar acordat de O.N.U. lui „Shakira” – un star columbian al muzicii pop, la prima vedere, care manifestă o ciudată aversiune la ideea de a fi complet îmbrăcată. La ceremonia acordării premiului, desfăşurată în Elveţia, cîntăreaţa a fost descrisă drept „o adevărată ambasadoare a copiilor şi tinerilor, în numele educaţiei şi al justiţiei sociale.” Atunci cînd, cu ceva ani în urmă, am inventat expresia „pornografia compasiunii”, nu mi-a dat seama cît de corect am fost, literal vorbind.
„Salvatorii copiilor” au început să nenorocească lumea cel puţin de la începutul secolului XX, cînd o conspiraţie de WASP binevoitori, cu timp la îndemînă, au reuşit să elaboreze o legislaţie de „protecţie” a copiilor – în mare parte copii de imigranţi – protejîndu-i de părinţii care-i puneau la muncă, le neglijau educaţia, le aplicau pedepse corporale sau refuzau să le bage pe gît evanghelia lui Horatio Alger şi Carrie Nation. Parcurgînd sute de pagini din nimicurile scrise de aceşti oameni, inclusiv cele ale lui Jane Addams de la Rockford College, nu am întîlnit niciodată o recunoaştere a realităţii neplăcute potrivit căreia pînă şi cei mai nepricepuţi [substandard] părinţi vor şti probabil să aibă grijă de copiii lor mult mai bine decît cel mai nobil altruist care vrea să crească copiii altora.
Pînă şi scrîntitul de Rousseau credea că un tată educat este un învăţător mai bun decît cel mai bun dintre tutori, întrucît tatălui îi pasă mai mult de copiii săi decît cuiva plătit să-i înveţe. Acest lucru este cu mult mai adevărat în zilele noastre, cînd singura justificare posibilă pentru educaţia publică este să împiedice creşterea intelectuală a copiilor şi să le corupă caracterul. Cu ani în urmă, am cunoscut un adept al Martorilor lui Iehova care abandonase liceul pentru a se înrola în Marina militară. Omul nu era chiar prost, însă era tot atît de ignorant ca oricine ştie doar ce citeşte în ziare sau vede la posturile de ştiri. El şi cu soţia lui (la fel de ignorantă) au hotărît, din motive morale, că trebuie să-şi educe copilul acasă. După doi ani de asemenea experienţă lipsită de şanse, copilul lor, pe care natura îl rînduise să fie categoric sub medie, devenise cu doi ani peste media naţională la citit şi la matematică.
Orice cuplu normal va face o treabă mult mai bună educîndu-şi copilul decît cineva care este plătit să se ocupe de această treabă obositoare. Nu vorbesc aici despre perverşii sexual, sadicii şi dependenţii de droguri, ci doar despre metodele neglijente şi, uneori, dezordonate ale familiilor sărace de irlandezi, italieni şi polonezi care au sosit în Statele Unite cu o sută de ani în urmă, sau despre cele ale mexicanilor care ne împovărează în prezent sistemele de ajutor social şi cel penal. Pentru a da un exemplu extrem, ştim noi oare cu adevărat că dacă luăm copiii dintr-o colibă de lut din Somalia şi îi creştem într-o suburbie de oameni înstăriţi din Los Angeles ei vor deveni nişte oameni mai buni? Sir Peter Bauer a observat odată cu profunzime că premisa ajutorului umanitar este că oamenii din ţările bogate sînt mai fericiţi decît oamenii din ţările sărace. Dacă e aşa, atunci de ce sînt atît de mulţi americani atît de vizibil nefericiţi? De ce există atît de multă depresie şi sinucidere aici? De ce atît de numeroase femei de succes îşi tulbură minţile cu otrăvuri care destinate îmbunătăţirii stării de spirit?
Răspunsul pe care-l primesc de obicei este că oamenii din ţările sărace sînt atît de ocupaţi să-şi cîştige existenţa încît nu au nici timpul nici energia pentru a ajunge deprimaţi. Bun, să marcăm un punct în favoarea sărăciei şi a muncii istovitoare. Dacă vom suspenda orice ajutor pentru săracii indolenţi din această ţară, atunci derbedeii fie vor muri de foame, fie vor pune mîna pe lopată. „Sapă, scurmă sau mori” este o expresie adevărată care funcţionează la mai multe niveluri.
Atunci cînd începem să ne îngrijorăm în legătură cu lucruri precum educaţia şi „calitatea vieţii”, am căzut deja în capcana sentimentalistă. Fiţi atenţi la aiureala flagrantă pe care ne-o serveşte Fundaţia „Save the Children”:

„Misiunea noastră constă în producerea unei schimbări durabile şi pozitive în vieţile copiilor în nevoi din Statele Unite şi din întreaga lume.
Priorităţile noastre urmăresc să garanteze că toţi copiii sărmani vor creşte apăraţi şi în siguranţă, educaţi, sănătoşi şi hrăniţi sănătos, şi că vor putea înflori în familii sigure din punct de vedere economic.”

Presupun că literele îngroşate vor să ne transmită ideea că acestei organizaţii chiar îi pasă de educaţie, hrană şi siguranţă economică.
La ce anume duce acest gen de gîndire s-a văzut recent cînd un grup de baptişti din Sud [Southern Baptists] au fost prinşi scoţînd pe ascuns copii din Haiti. Dacă sau nu părinţii au primit vreun ban, dacă sau nu salvatorii de copii chiar aveau un orfelinat, dacă sau nu acţionau deja încă dinainte de cutremur mă interesează prea puţin. Ce mă interesează este aroganţa morală a americanilor care presupun, mai întîi, că puştilor le va merge mult mai bine într-o societate hotărîtă să distrugă orice normă omenească ar mai putea exista chiar şi în Haiti; iar în al doilea rînd, că este dreptul lor de a impune poporului american copii din Lumea a Treia cu cine ştie ce aptitudini şi inaptitudini.
Oh, dar Haiti este o ţară atît de săracă şi de violentă. Nu avem oare datoria de a-i salva pe copiii haitieni? Dar de ce este Haiti o ţară atît de săracă iar America atît de bogată? S-ar putea să fie din cauză că America este locuită de americani, iar Haiti de haitieni?
Nu şi dacă îi crezi pe stîngiştii din cealaltă categorie, pe libertarienii capitalişti precum Douglas Casey, care a susţinut recent că dacă Haiti ar fi primit aceeaşi doză de economie a pieţei libere pe care Friedman şi oamenii lui au injectat-o în Chile, Haiti putea fi un alt Hong Kong – de parcă orice om sănătos la cap şi-ar putea dori vreodată să trăiască în Hong Kong. Evident, munca serioasă şi libera iniţiativă sînt lucruri bune, dar dacă 200 de ani de independenţă haitiană nu a produs decît o uriaşă mahala violentă condusă de vraci, este destul de naiv să te aştepţi ca o reglare mecanică va putea crea un paradis economic şi moral. Ar fi frumos să întîlnim măcar un singur exemplu în care astfel de remedii au funcţionat cu oameni care nu au fost nici europeni, nici asiatici.
Nu am ajuns mai aproape de Haiti decît mi-au permis-o paginile din Comedianţii lui Graham Greene, adică mult prea aproape raportat la confortul meu, dar nu am nici un motiv să mă îndoiesc că, dacă ar fi lăsaţi să se descurce potrivit propriilor lor mecanisme, haitienii ar reuşi să descopere liderii şi instituţiile prin care ar putea să-şi facă nişte vieţi mai bune. S-ar putea să nu fie genul de viaţă pe care îl vreau eu, însă, dacă e pe-aşa, nu ştiu dacă alţi oameni îşi doresc într-adevăr vreo parte din viaţa mea sau din viaţa noastră.
Fericirea omenească nu este o haină cu măsură universală, şi este un semn de xenofobie să presupui că o astfel de fericire ar putea să existe. Or, tocmai asta este ideea despre care filozofilor liberali le place atît de mult să turuie – şi anume, că scopul unui stat liberal este acela de a face posibil pentru indivizi să-şi urmărească propriile lor planuri de viaţă. Dar cum se face că aceste planuri sfîrşesc întotdeauna prin a fi planul de viaţă schiţat de un filozof liberal, indiferent că este vorba de un stîngist precum profesorul Rawls, sau un fost libertarian precum profesorul Nozick? De ce oare nu-şi pot vedea pur şi simplu de treabă şi să-i lase pe ceilalţi oameni să-şi vadă de treburile lor?
Dacă vom putea pricepe odată că cel mai bine este să lăsăm Haiti şi Somalia în pace, atunci poate că vom începe să înţelegem că ar trebui să lăsăm şi familiile altora în pace. Care este alternativa? Dacă oficialii din guvern şi agenţii sociali trebuie să le spună părinţilor cînd, unde şi în ce fel merg copiii lor la şcoală, ce fel de mîncare să mănînce şi la ce programe tv să se uite, ce fel de educaţie sexuală să primească, atunci nu doar aceşti legislatori şi agenţi sociali dar şi electoratul care le-a dat puterea trebuie să-şi asume responsabilitatea totală pentru consecinţele acestei atitudini.
Trebuie să nu-i mai lăsăm – nici pe ei, dar nici pe noi – să scape aşa de lesne folosind limbajul confortabil al consecinţelor neintenţionate. Dacă aş trage cîteva salve într-o  grădiniţă, poate că nu aş avea intenţia de a ucide vreun copil anume, dar dacă un copil moare, eu sînt responsabil [ca şi cum aş fi dorit să-l ucid]. Însă atunci cînd programele guvernamentale iau viaţa a milioane de copii, nimeni, se pare, nu este socotit responsabil. [2] Responsabilitatea este de fapt a guvernelor americane şi a angajaţilor lor, a votanţilor care i-au pus pe legislatori în funcţie şi a plătitorilor de taxe care plătesc facturile – cu alte cuvinte, noi sîntem cei responsabili.

(Traducere şi note de Gheorghe Fedorovici)


*


Adaug aici un comentariu al lui Thomas Fleming (http://www.chroniclesmagazine.org/index.php/2010/05/17/save-the-children/#comment-199974), util pentru a înţelege mai bine de ce libertarianismul este o „chiuretare” a realităţii sociale în ansamblul ei, şi nu doar din punct de vedere economic sau politic:


„Sînt de părere că este de o importanţă vitală să facem aceste distincţii [între diverse specii de libertarieni]. Poţi crede că piaţa liberă este cel mai eficient mijloc şi, adeseori, cel mai corect mijloc pentru schimbul şi distribuirea bunurilor fără să trebuiască să aderi la filozofia extrem de anemică a libertarianismului, tot aşa cum poţi să crezi în piaţa liberă fără să fii un capitalist, adică acolitul [shill] unor vaste interese corporatiste care încearcă să obţină monopolul asupra bogăţiei şi monopolului, pe de o parte, şi a instituţiilor statului pe de alta. Nu există ceva precum o societate perfectă, dar societatea poate fi îmbunătăţită prin deplasări înainte şi înapoi, prin balansul între, pe de o parte, principiile carităţii şi dreptăţii şi, pe de alta, eficienţa de piaţă. Dacă arunci în joc un al treilea principiu – subsidiaritatea sau federalismul – atunci poţi susţine simultan libertăţile de piaţă şi guvernul minimal, în timp ce îi respingi pe colectivişti şi pe libertarieni deopotrivă. Desigur, aceasta înseamnă că trebuie, moral vorbind, să mergem, să mestecăm gumă şi să batem mingea în acelaşi timp. Însă aceasta este ce vor ideologiile să ne împiedice să facem.”
 

NOTE:

[1] „În Framingham, Massachusetts, elevii sînt forţaţi să răspundă la un chestionar care le pune în mod făţiş în discuţie validitatea heterosexualităţii lor. Iată cîteva astfel de întrebări: Ce crezi că ţi-a provocat heterosexualitatea? Cînd te-ai hotărît să fii heterosexual? Este posibil ca heterosexualitatea să fie o fază care să-ţi treacă cu timpul? Este posibil să fii heterosexual pentru că şi-e teamă de cei de acelaşi sex? Dacă nu ai avut relaţii sexuale cu cineva de acelaşi sex, de unde ştii că nu ai prefera o astfel de relaţie? Cui i-ai mai destăinuit pînă acum că eşti heterosexual? Cum au reacţionat?” (http://www.orthodoxytoday.org/blog/2010/04/29/coptic-hierarch-takes-episcopalians-to-task/)

[2] Este vorba despre subvenţiile de stat acordate industriei avortului. Şi în România, din cîte ştiu, avortul este subvenţionat de la buget, ceea ce înseamnă că fiecare român impozitat contribuie, vrînd-nevrînd, la funcţionarea industriei morţii. Vezi detalii aici: http://www.provitaconstanta.ro/resurse/articole-si-conferinte/169-cine-ar-trebui-s-plteasc-pentru