„Nu se poate aşa, şi la primărie,
şi-n gospodărie”, s-a hotărît bunicul meu pe linie maternă, ales primar în
comuna lui cu vreo optzeci de ani în urmă, pe cînd în România reprezentanţii
oamenilor erau aleşi de oameni, nu impuşi de partide. Aşa că a renunţat la
primărie. Fiindcă, în vreme ce treburile obşteşti ale comunei mergeau tot mai
bine, treburile gospodăriei lui începuseră să meargă tot mai prost. Evident, în
România de astăzi, nimeni nu renunţă la „primărie”; fiindcă, în timp ce
„primăria” se duce de rîpă, „gospodăria” prosperă.
Orice renunţare la
responsabilitate atrage o diminuare a autorităţii. Dacă avem în vedere
„autoritatea” în sensul ei originar, ca putere care te sporeşte, înţelegem mai
bine de ce lipsa de responsabilitate a puterii politice din ultimii douăzeci de
ani a dus la diminuarea „sursei” autorităţii, adică a poporului, după cum lipsa
de responsabilitate a poporului a permis pervertirea exerciţiului acestei
autorităţi „sporitoare”. Sigur, poporului îi este acum deosebit de greu, dacă
nu imposibil, să-şi mai recapete conştiinţa responsabilităţii în condiţiile în
care de aproape un sfert de veac i se tot spune că „neamul”, „ţara”, „Dumnezeu”
sînt nişte concepte abstracte, sau, cel mult, nişte constructe culturale. Faţă
de cine să mai fie el responsabil? Cît de „aproape” îmi mai este vecinul după
ce am fost obligat să-mi privatizez credinţa sub presiunea maşinăriei
sofisticii elitei, care, pentru a seculariza complet spaţiul public, îmi
identifică în mod fraudulos domeniul intim cu cel privat şi pe cel privat cu
cel personal? Treptat, orice ataşament religios sau patriotic devine, mai
devreme sau mai tîrziu, ilicit (această argumentare lipseşte însă de fiecare
dată cînd elita îşi manifestă public dispreţul şi sila pentru poporul român.
Dovadă că duplicitatea elitei nu cunoaşte limite: dacă eşti patriot, eşti
ipocrit, întrucît ţara, entitate abstractă, nu poate fi iubită. Eşti sincer
doar dacă ţi-o dispreţuieşti. Cînd e vorba să fie umilit, „neamul” devine brusc
un concept cît se poate de concret, încît orice băţ e destul de bun ca să dai
cu el în neam).
Poporul român a fost în mod
intenţionat de-responsabilizat, pentru că doar în felul acesta devenea, la
rîndul lui, lipsit de autoritate. Complicele puterii corupte. Puterea
uzurpatoarea şi-a legitimat astfel autoritatea delegitimînd sursa însăşi a
acestei autorităţi. Spre deosebire de românii de acum un veac, care, asemenea
bunicului meu, îşi acordau autoritatea la măsura responsabilităţii lor, românii
de astăzi sînt determinaţi să se lepede de amîndouă. În consecinţă, autoritatea
(politică) este falsificată în natura ei, din „sporitoare” devenind
„diminuatoare”.
În aceste condiţii, a susţine că
actuala criză este rodul „incompetenţei” guvernului înseamnă a ignora adevărul
elementar potrivit căruia competenţa este determinată în primul rînd de
responsabilitate. O responsabilitate precisă faţă de nişte adevăruri clare. Cum
ar fi, de pildă, responsabilitatea tîmplarului faţă de adevărul scaunului
drept. [1] Altfel spus, orice competenţă „profesională” trebuie precedată şi
informată de competenţa „morală” (duplicitatea „elitei” a fost iarăşi vizibilă
în cazurile Antohi şi Oprea vs. Tismăneanu, cînd elita a recurs ca de obicei la
jocul ei preferat de alba-neagra, jonglînd, de data aceasta, cu cele două
tipuri de competenţe). Orice sistem politic se autodistruge din clipa în care
ignoră asemenea principii elementare. Întrucît nu a ignorat, ci s-a opus făţiş
acestor principii, sistemul nostru politic postdecembrist s-a prăbuşit mai
repede decît ar fi fost normal. Lovitura de graţie i-a dat-o tocmai cel despre
care elita s-a străduit să ne convingă că ar fi de fapt „salvamarul” derivei
noastre. Ironia este că tocmai în acest naufragiu, pe cît de neintenţionat, pe
atît de inevitabil, ar putea sta şansa noastră. [2]
De aceea, atunci cînd şeful
statului sau al guvernului declară în public că îşi „asumă răspunderea” pentru
constrîngerile impuse populaţiei, gestul nu dovedeşte decît cinism sau, în cel
mai bun caz, inconştienţă. Oare pînă acum nu au fost răspunzători? Şi în ce fel
îşi asumă ei răspunderea, dacă, în fapt, poporul este cel care le suportă?
Poate fi responsabil un politician care prezintă fiecare nouă tranşă de
împrumut ca pe un succes? Şi nu sînt toate aceste datorii externe, în fond,
replica „macro” a comportamentului unei populaţii demoralizate, care a
solicitat credite pe care acum nu le mai poate achita? O populaţie dispreţuită
din acest motiv de o elită care a trăit exact din creditele solicitate de
„sponsorii” ei politici. Diferenţa este că în timp ce populaţia îşi plăteşte
creditele, elita şi politicienii trăiesc din comisioanele care au însoţit
circuitul creditelor externe – şi pe care, în cele din urmă, le va plăti tot
populaţia, generaţii întregi de acum încolo.
*
Recent, un gînditor american
conservator, Thomas Fleming, descria un număr de patru reguli care ar concentra
esenţa „viziunii” politicianului american de astăzi. Întrucît politicianul
român de astăzi este construit şi susţinut de nişte caricaturi jalnice ale
ideologilor neoconservatori americani, diferenţa dintre cele două tipuri de
comportament politic nu poate fi una esenţială, ci doar una de intensitate.
Prin urmare, am considerat util să ofer în rezumat cele patru reguli
identificate de Fleming.
(Gheorghe Fedorovici)
Patru reguli de Realpolitik American [3]
de Thomas Fleming
Regula numărul unu: Nu există efecte neintenţionate,
cel puţin nu în sensul în care neoconservatorii au întrebuinţat această
expresie. Indivizii care aprobă legislaţia asistenţială urmăresc puterea. Chiar
dacă se poate să nu intenţioneze cu totul să-i înjosească şi să-i robească pe
destinatarii măsurilor de protecţie socială, este sigur că nu doresc ca aceştia
să fie liberi şi independenţi. Aceeaşi regulă se aplică, mutatis mutandis, fiecărui program guvernamental, indiferent că
este vorba despre educatori care-şi imbecilizează elevii sau de ofiţeri de
armată care se folosesc de programele lor pentru a inocula feminismul,
multi-culturalismul şi homosexualitatea, chiar dacă sînt cît se poate de
conştienţi de consecinţele dezastruoase pe care le au acestea pentru pregătirea
noastră de luptă.
Regula numărul doi: Indivizii intră în
politică doar pentru propriul lor interes. Dacă vreun politician pare că-şi
sacrifică interesul personal în numele binelui comun, aceasta este întotdeauna
o iluzie. Fie este şantajat, fie are un interes pe care nu l-am sesizat încă.
Nu uitaţi: de dragul argumentului nu putem admite nici un fel de excepţii.
Chiar pînă şi politicienii care au idealuri şi le vor sacrifica întotdeauna
exigenţelor puterii. Aproape că poţi să-ţi dai seama despre ce este vorba
atunci cînd, de pildă, Orrin Hatch trădează fiecare principiu despre care a
pretins că-l apără. Poate că nu este adevărat că nu poţi candida pentru o
poziţie publică pînă cînd partidul tău nu are documente sau fotografii care
te-ar putea distruge, însă nu este niciodată bine, indiferent de împrejurări,
să credem că lucrurile ar putea sta altfel.
Regula numărul trei: Singurul scop al
căutării unei poziţii mai înalte este acela de a putea primi o mită mai mare.
Dacă, de exemplu, votul unui consilier municipal valorează $500, legislatorul unui stat va cere cîteva mii, iar un
congresman zeci de mii. Vorbesc despre bani aici, dar în realitate şpăgile pot
lua forme variate: femei, droguri, o vacanţe în străinătate, articole
favorabile în presa centrală, accesul la agenţi de putere şi mai influenţi, sau
fie doar şi atenţia măgulitoare primită din partea celor mari.
În sfîrşit, regula numărul
patru: Politicile şi programele nu urmăresc niciodată să facă acel bine
declarat de autorii lor, ci doar să promoveze interesele legislatorilor, administratorilor
şi interesele speciale ale celor care dau mita, indiferent că acele interese
vizează agenţii de investiţii de pe Wall Street, uniuni sindicale sau agenţi
electorali ai grupurilor minoritare. Nu există, în aceste State Unite ale
timpurilor noastre, nimic asemănător unei bune legislaţii.
(traducere de Gh. Fedorovici)
NOTE:
[1] „Intr-un atelier in care toţi tâmplarii fac scaune strâmbe, tâmplarul
care face scaune bune e cel normal, nu cel care face si el scaune strâmbe,
chiar daca asta e media si chiar daca mediocritatea lui îl face acceptat de
ceilalţi.” Mircea Platon, „Expertul şi geniile”, Ziua Veche, 1 mai 2010 (http://www.ziuaveche.ro/editorial/3100-expertul-si-geniile)
[2] Vezi Mircea Platon, “O şansă
pentru România”, Ziua Veche, 9 mai
2010, http://www.ziuaveche.ro/editorial/3297-o-sansa-pentru-romania
[3] Thomas Fleming, “Getting Real II:
Raising Arizona”, Chronicles: A Magazine of American Culture, May 3rd, 2010,
http://www.chroniclesmagazine.org/index.php/2010/05/03/getting-real-ii-raising-arizona/
http://www.chroniclesmagazine.org/index.php/2010/05/03/getting-real-ii-raising-arizona/
