O discuție importantă despre atitudinea ortodoxă față de ecumenism se desfășoară la https://theodosie.ro/2023/12/21/confuziile-teologice-despre-ecumenism-sunt-perpetuate-chiar-si-de-cunoscatori-ca-ep-petru-pruteanu-necesitatea-unei-clarificari-bisericesti/. Din cîte se pare, atitudinea liderilor ortodocși din BOR a rămas consecventă unui mesaj care ar putea fi formulat astfel: „măsura în care ecumenismul este greșit sau în care la Sinodul din Creta s-au adoptat afirmații discutabile sau chiar eronate este o chestiune care nu poate fi abordată și lămurită decît de ierarhia ortodoxă adunată într-un sinod ortodox.” Dacă lucrurile stau așa, înseamnă că autoritatea Bisericii este redusă la autoritatea episcopală, ceea ce riscă să anuleze funcția ei mijlocitoare.
Pînă acum ortodoxia a reușit să evite capcana exclusivismului în care au căzut în moduri opuse catolicii (mîntuirea depinde de noi, de acceptarea noastră) și protestanții (mîntuirea depinde de Dumnezeu, de alegerea Lui absolut suverană) și pentru că a refuzat să includă mențiunea Filioque nu doar în Crez, ci și în gîndirea ortodoxă. Mă întreb dacă nu cumva această limitare a autorității Bisericii la autoritatea episcopală, care a redus principiul sobornicității la colegiul episcopal, nu este un rezultat al unei mentalități ecumeniste răspîndită în noua ortodoxie românească, care face din episcop nu atît un mijlocitor, cît o sursă a harului sfințitor al Duhului Sfînt. Dar dacă poporul lui Dumnezeu nu mai are autoritatea de a recunoaște erezia, atunci ce garanție avem că sfințenia pe care o recunoaște în viața duhovnicească a unei persoane înainte ca aceasta să fie proclamată în mod oficial de un sinod nu este doar o înșelare?
