Apariția ereziilor a obligat de fiecare dată Biserica să lămurească acele aspecte ale adevărului necesare creșterii în credință și înțelegere. Erezia ecumenismului apare în condițiile unei asumări insuficiente, superficiale sau chiar greșite a învățăturii despre Biserică. În măsura în care toți creștinii – eretici, schismatici și ortodocși –, refuză să răspundă cercetării adusă de criza bisericească actuală, înțelegerea naturii Bisericii va fi tot mai coruptă prin răspunsurile greșite de felul ecumenismului contemporan.
Cel mai sigur și mai la îndemînă mod de a reuși să înțelegem greșit natura Bisericii este să plecăm de la noi: de la credința noastră, de la unitatea credincioșilor, de la episcop. Este exact ce face ecumenismul și, foarte probabil, este exact ce am face noi oricum, și fără ajutorul lui, din simplul motiv că nu ne mai putem sătura de noi înșine. În realitate, însă, trebuie să plecăm de fiecare dată de la Sfînta Treime: Trupul lui Hristos este Biserica, nu Biserica este Trupul lui Hristos. Asta înseamnă că nu orice Biserică poate participa la Trupul lui Hristos și, de aceea, nu orice Biserică care se declară Biserica adevărată este cu adevărat Biserică. Biserica ortodoxă nu este una, sfîntă, sobornicească și apostolică pentru că așa declară ea, ci pentru că așa declară Hristos. Sfintele Taine lucrează în Biserică prin cuvintele lui Hristos rostite nu de preot, ci de Trupul lui Hristos în Duhul Sfînt, Trup din care preotul și credincioșii fac parte ca membre trupești și duhovnicești. Nu Biserica instituie, formează sau alcătuiește Trupul lui Hristos, ci Trupul lui Hristos înființează Biserica. Biserica nu trăiește prin credința credincioșilor și nici prin autoritatea ierarhiei, ci prin Hristos, prin credința și autoritatea Lui. Rolul Bisericii nu este acela de a face lumea un loc mai bun, ci de a reprezenta Împărăția lui Dumnezeu în lume, care rămîne rea, adică stăpînită de întuneric, oricît de bună ar putea să pară mai ales în perioadele în care creștinii și-au uitat vocația, pierzîndu-și acuitatea percepției odată cu darul deosebirii duhurilor.
Se poate spune despre creștini că ei „îl aduc pe Dumnezeu”, precum în colindele noastre, doar în măsura în care prin asta înțelegem că Hristos vine în lume, Se aduce prin creștini. Hristos Se aduce pentru că Se naște. Nu-L naștem noi pe El, ci El Se naște: Cel Care S-a născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, S-a pogorît din ceruri și S-a Întrupat de la Duhul Sfînt și din Maria Fecioara și S-a făcut om și S-a răstignit. Oricît de mult am fi încercat să-L ucidem, nici măcar asta nu am fi putut să o facem dacă Hristos nu S-ar fi adus pe Sine ca jertfă. Prin urmare, spre deosebire de toți ceilalți oameni care nu sunt decît simpli călători prin lume, creștinul este un colindător: el trece pe la casele oamenilor pentru a le spune că, de fapt, ei nu sunt acasă – nu încă. Unii oameni au simțit asta dintotdeauna și au încercat să-și găsească drumul spre casă prin diverse tradiții spirituale de-a lungul cărora, în cel mai bun caz, nu-și regăseau de fiecare dată decît urmele propriilor pași. Dar ceea ce n-au știut și o află de-abia de la colindătorii creștini este că de la înomenirea Fiului lui Dumnezeu toți oamenii sunt chemați să vină acasă, într-o casă pe care noi nu o putem face așa cum nu ne putem face sau reface nici pe noi înșine.
Așa cum cetatea omului are o biserică a omului, cetatea lui Dumnezeu are o Biserică a lui Dumnezeu. Prima este făcută de om și este pentru oameni, a doua este făcută de Dumnezeu pentru fiii și fiicele Lui. Nu doar că omul nu poate face Biserica lui Dumnezeu, dar nici măcar nu poate intra în ea dacă nu se întoarce, devenind copil: „De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Matei 18, 3). După cum am avut din păcate ocazia de a remarca, în ortodoxia românească actuală, astfel de cuvinte sunt o dovadă a calității de îngerași a celor mici (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/12/gindul-de-seara-52.html). Aparent, această înțelegere dovedește sentimentalism, imaturitate și o respingere sau cel puțin necunoaștere a învățăturii de credință. Mă tem însă că este vorba chiar despre ceva mai grav, și anume, despre o predispoziție gnostică a ortodocșilor români care îi determină să echivaleze absența vieții sexuale cu sfințenia (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/06/cerul-din-noi.html), fapt care ar putea explica parțial eșecul referendumului pentru familie din 2018. Dar Hristos nu ne cere să fim neprihăniți ca niște bebeluși: ne cere să redevenim copii ai Tatălui. Și nu putem reuși asta încercînd să fim mai buni, mai curați, mai luminoși, ci doar acceptînd ca Hristos să ne nască.
Hristos nu se naște ca să ne spună ce știam: că este bine să fim buni, că este rău să fim răi și că nu este frumos să ne purtăm urît. Dacă pentru majoritatea ortodocșilor de astăzi aceasta a ajuns să reprezinte esența învățăturii creștine este pentru că ierarhia ortodoxă s-a dedicat în ultimii douăzeci de ani înălțării bisericii omului, folosind pentru aceasta piese din Biserica lui Dumnezeu, care să facă biserica omului să pară cît mai vie, mai spirituală, ba chiar duhovnicească.
Hristos se naște pentru a ne naște. Și nu poate face asta decît în măsura în care există o mamă și un pîntece care ne poate naște. Întrebarea lui Nicodim este așadar corectă („Cum poate omul să se nască, fiind bătrîn? Oare, poate să intre a doua oară în pîntecele mamei sale și să se nască?” Ioan 3, 4), doar că nu era pregătit încă pentru a înțelege răspunsul lui Hristos: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan 3, 5). Prin urmare, a fi asemenea unui copil (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/11/a-fi-asemenea-copiilor.html) nu se referă la drăgălășenia nevinovată a pruncilor neștiutori, ci la nașterea din nou în cristelnița-pîntece a Bisericii.
Ortodoxia nu poate întemeia Biserica lui Dumnezeu, așa cum nici o tradiție creștină nu o poate face. De fapt, orice biserică care sprijină proiectul ecumenist intră în contradicție directă cu autoritatea apostolică pe care o revendică. Este ironic în acest sens că o Biserică tradițională prin excelență, precum cea ortodoxă, poate deveni atît de anti-tradițională prin adoptarea viziunii ecumeniste de înțelegere a naturii Bisericii. În felul acesta, ortodoxia poate reuși să edifice o biserică a omului, împiedicînd astfel posibilitatea lui de întoarcere pentru a primi calitatea de copil al Tatălui care ne-a fost dăruită prin Întruparea jertfitoare a Fiului Său.
