Parafrazînd o vorbă celebră, aș observa că singurul lucru de care are nevoie prostia pentru a învinge este ca oamenii normali să o ignore. Sigur că în condițiile în care legile evoluției conduc în mod implacabil spre triumful proștilor, pare recomandabil să-ți vezi de treabă, mai ales că, după cum spunea o vorbă de pe vremuri, pe prost îl omori cu tăcerea.
Nu mă refer la prostie ca la o inteligență redusă, ci la împuținarea inevitabilă a gîndirii produsă de acceptarea ideii că nimeni nu are dreptate în afara de cei care cred că au dreptate tocmai pentru că nimeni nu are. Nimeni nu are dreptul să-ți spună ție cum stau lucrurile pentru că nimic nu-ți spune nimic și nimic nu-ți spune nimic pentru că nimicul este discret prin natura lui și preferă să nu spună nimic. Nimicul nu vorbește, în general, decît dacă cineva îi dă cuvîntul. De pildă, cineva ca dl Pleșu, care te-a făcut să te simți brusc inteligent eliberîndu-te de prostia de a crede că știi ceva și că lucrurile pot însemna ceva dincolo de ce-ți spune Pleșu că pot ele însemna.
Nu știu dacă mai există o cultură în care un singur om a reușit să-i facă pe atît de mulți oameni să se simtă inteligenți devenind cu mult mai proști decît fuseseră pînă atunci. Într-adevăr, puțini oameni au reușit să facă atît de mult pentru atît de mulți, ca să parafrazez o altă vorbă faimoasă. Dar înainte ca nenea Mitică să reușească să-i prostească pe toți făcîndu-i să se creadă deștepți, Pavel ne prevenea deja: „Zicînd că sunt înțelepți, au ajuns nebuni” (Romani 1, 22).
Prostul clasic nu știe că nu știe; în schimb, prostul modern este o specie de agnostic cotidian, care știe că nu e nimic de știut, iar oricine crede că știe ceva este un prost. Prostul modern nu pune în discuție posibilitatea dobîndirii certitudinii în numele profunzimii realității și a adîncirii nesfîrșite a cunoașterii, ci pentru că este deja convins, are certitudinea fundamentală că nimeni nu poate ști dacă este ceva dincolo și nici unde și cum este acel dincolo decît dacă a primit niște informații inteligente de la dl Pleșu. Cînd cineva înzestrat cu o inteligență a cărei putere eliberatoare este sporită de farmecul personal mortal, precum dl Pleșu, pare să-i considere periculoși pe toți cei a căror gîndire este întemeiată pe încrederea în posibilitatea omului de a străbate realitatea fără a-și verifica busola dilematică, indispensabilă atît prin funcția ei de instrument de orientare, cît și ca amuletă protectoare, este de înțeles de ce mulți dintre oamenii inteligenți din România se tem să facă fie și un pas fără a se încredința mai întîi că au un nivel satisfăcător de confuzie pentru ca lumea să-i privească cu încredere.
Sensul
cunoașterii în cultura prostiei obligatorii de astăzi nu urmărește dobîndirea
cunoașterii în cadrul unei necunoașteri conștiente, cum propunea Socrate, ci în
asumarea dogmatică a necunoașterii ca o condiție a maturizării intelectuale. Pentru
că dogma creștină reprezenta obstacolul cel mai serios în operațiunea de deturnare
a funcției gîndirii, ea a fost inițial pusă în discuție, apoi incriminată și în
cele din urmă înlocuită cu autoritatea dogmatică a dilemei. Performanța dlui Pleșu este cu atît mai remarcabilă cu cît pedagogia domniei sale a produs rezultate chiar și printre cei care nu au auzit și foarte probabil nu vor auzi niciodată de marele deștept al României. De pildă, printre elevii care răspund triumfător și pe un ton inspirat din filmele cu zombi întrebărilor profesorilor prin „eu nu știe d-astea!”
„Prostul cu prost cînd trăiește, lesne se îngăduiește”, spune o zicătoare românească. Proștii sunt îngăduitori între ei și, mai mult, se încurajează reciproc mai ales atunci cînd împărtășesc aceeași formă de prostie. Poate că tocmai de aceea dl Pleșu insistă că ucenicii lui vor fi recunoscuți nu doar după iubirea dintre ei, ci și după credința puternică în iubirea care nu se votează. Nimic nu-i poate împiedica așadar să cîștige zilnic alegerile pentru redefinirea realității cîtă vreme oamenii normali se vor rușina de normalitatea lor, considerînd-o un semn de prostie.
