În timpul Războiului Rece, necesitatea întreținerii consensului social din „imperiul binelui” obliga elitele puterii să-și ascundă acțiunile la fel de lipsite de scrupule precum cele ale elitelor puterii din „imperiul răului” și/sau să-și sacrifice oamenii compromiși pentru a salva credibilitatea poveștii morale elaborată de intelectualii de dreapta în special. Dispariția „imperiului răului” de după 1990 i-a cerut lumii „libere” o reconstrucție a consensului social astfel încît autonomia, care asigurase pînă atunci superioritatea morală a Vestului, avea să fie transformată din manifestare a libertății și responsabilității individului într-o dovadă de lipsă de solidaritate și indiciu al unui dezechilibru mintal care favorizează dezvoltarea unui comportament terorist. Acesta este lucrul înfricoșător pe care-l observa părintele Reardon și despre care am scris în postarea anterioară.
În plan politic, acest nou tip de consens social este genial nu pentru că îi oferă puterii dreptul de a face orice, un drept de care abuza și pînă acum, ci pentru că eliberează elitele puterii atît de obligația de a-și ascunde acțiunile diabolice, cît și de sarcina de a găsi țapi ispășitori. Într-o societate deschisă, totul este deschis și acesta este unul dintre motivele pentru care generatoarele de ceață din cadrul departamentului de perturbare a adevărului din societate și din BOR observă cu disperare că, pe măsură ce importanța lor scade, li se reduc fondurile de întreținere, de unde și solicitările de donații pentru diverse cauze umanitare sau pentru „salvarea credinței”.
