Ultimele patru luni au confirmat ceea ce puținii oameni cinstiți care-au mai rămas în România se temeau să recunoască: cultura dominantă din România este de tip woke, iar prin cultură înțeleg și ortodoxia românească. Mă gîndesc însă că onestitatea lor este discutabilă în măsura în care ei refuză totodată să recunoască absența totală a unei culturi conservatoare care să reprezinte o alternativă la cultura woke.
Woke-icizarea totală a culturii și a mentalității a fost posibilă în România prin dubla mișcare de desprindere de propria cultură, pe de o parte și de conectare strictă și unilaterală la cultura europeană, pe de alta. Spre deosebire de cultura americană, unde continuitatea gîndirii conservatoare a fost asigurată printr-un filon conservator creștin catolic și protestant, dispariția acestui segment intelectual din Europa și absența lui constantă din România ne ajută să înțelegem de ce singurele replici critice la adresa woke-ismului au venit în România din partea moderaților woke din categoria Baconschi, Bănescu, Voinescu, Papahagi, Ioan-Aurel Pop etc., care nu vor recunoaște însă niciodată public atașamentul esențial al culturii europene contemporane și al creștinismului european (condus de un papă woke și susținut de ierarhi ortodocși woke) față de valorile și principiile woke. Întrucît validarea intelectuală și profesională sunt acordate în România de autoritățile woke, în afara sistemului woke nu există decît ratare, abrutizare, minciună, impostură, dezumanizare, rău, absurd, irațional, neant, trăsături ipostaziate parțial sau integral prin figurile unora precum Călin Georgescu, ÎPS Teodosie, Putin, Trump și Xi.
În cultura woke, istoria și geografia sunt, precum latina, limbi moarte, sunt „istorie” în sensul woke al cuvîntului, adică depășite, epuizate, putrede, mucegăite. Chiar dacă pînă la urmă primirea lui Cărtărescu în Academie a fost respinsă, reacția publică ulterioară față de respingere precum și numărul mare de voturi obținute de Cărtărescu a demonstrat că nu există în România o contracultură woke; dar poate o astfel de cultură să apară într-un sistem perfect etanș, impermeabil la adevăr?
În România,
războiul culturii anulării cu realitatea despre care vorbește profesorul
Constantin Toader („Cultura anulării reprezintă un război cu realitatea, cu
prezentul, trecutul și viitorul indezirabil ideologic, un proces infernal de
fabricare a oamenilor noi unidimensionali woke.” https://www.contemporanul.ro/noutati-editoriale/mankurtizarea-woke-in-statul-esuat-iohannis.html)
a fost cîștigat în familie, în școală, în cultură, în BOR, în spațiul public și
în statul român prin falsificarea intelectuală, socială, teologică și juridică
a realității. Academia Română este woke pentru că metroul bucureștean și autobuzul comunal din zonele rurale au devenit woke. Hrana intelectuală, sufletească și biologică este woke. Hristosul Patriarhiei Române este woke. Conservatorismul românesc slujește duhului woke atunci cînd pretinde că mai are ceva de apărat. În aceste condiții, speranța într-o victorie „suveranistă” este ridicolă.
Speranța că o victorie „suveranistă” ar putea anula cultura anulării este absurdă. O înfrîngere îi aduce în acest moment culturii woke din România o victorie mai mare decît orice victorie directă.
