În mod normal, presupusa implicare a unor puteri străine în politica românească ar fi trebuit salutat. Din 1990 încoace, elita intelectuală ortodoxă care-i cuprinde și pe clericii formați de lecturile din Pleșu, Patapievici, Eliade și Scrima, nu a făcut decît să privilegieze funcția străinului, a lui „celălalt”, a diferitului și a diferenței în raport cu autohtonul, localul, vecinul, vecinătatea și familiaritatea. Modelul străinului a fost folosit în plan cultural și religios pentru a remodela percepția lui Dumnezeu și a omului în vederea redefinirii naturii și identității lor, cît mai fluidă în cazul omului, cît mai feminină în cazul lui Dumnezeu (o feminitate care nu este obligatoriu maternă, această asociere fiind riscantă prin responsabilitatea pe care o presupune într-o cultură a morții, așa cum a devenit cultura românească prin implicarea intelectualilor ortodocși cu sprijinul direct al NBOR), deși orientarea evident neognostică a noii ortodoxii din România preferă o redefinire depersonalizată a lui Dumnezeu, care are printre altele avantajul eliminării unor puncte delicate precum opoziția rai/iad, noțiunea de Judecată universală și caracterul ontologic al diferenței sexuale dintre oameni.
Integrarea euro-atlantică, deschiderea ecumenistă, denunțarea structurii dogmatice a credinței ortodoxe și înlocuirea definiției tari a credinței cu una slabă, bazată de miresme, „ospitalitatea” față de masele de imigranți, deducerea unui antisemitism românesc general și persistent din episodul legionar, „compasiunea” față de mișcarea LGBTQ, entuziasmul față de modelul inteligenței artificiale (concretizat și prin numirea lui Daniel David ca ministru al Educației), statutul salvator atribuit „investitorilor străini”, încurajarea emigrației economice precum și modelul unei „țări ca afară” au fost posibile și au reușit prin această redefinire a străinului ca instanță etică care ne instituie ca ființe umane în primul rînd prin dislocarea pe care o produce. Ca o ironie, românului simplu din mediul rural i-a fost refuzat statutul de străin în ciuda faptului că el este cel mai străin în noua cultură a înstrăinării noastre. Pentru că străinul se împiedica grav de rădăcinile românului din mediul rural (a ne referi la el prin noțiunea de „țăran” este din păcate un anacronism, țăranul reprezentînd o specie dispărută, ale cărui rămășițe mai pot fi vizitate la Muzeul Țăranului Român, aflat într-un mod atît de sugestiv în vecinătatea Muzeului Antipa, gazda altor fosile ale unor lumi dispărute), acesta a fost considerat un factor de risc și prin urmare a fost izolat în cămașa de forță a unor formule precum „asistat social” și „analfabet funcțional”. Sigur, românul din mediul rural a fost lăsat în libertate odată cu evoluția partidelor „suveraniste”, rădăcinile lui fiind exploatate de „suveraniști” mai violent și mai lacom decît a procedat Holzindustrie Schweighofer cu pădurile României.
Cum se explică atunci reacția de condamnare a implicării străinilor în alegerile din România? Nu cred că este vorba doar de o încercare de a șterge urmele, demonstrate deja, ale contribuției decisive a partidelor pro-occidentale din România la victoria politică (nu și morală) a lui Călin Georgescu. Este vorba mai ales de un efort de a salva autoritatea fondatoare a străinului, corectîndu-i imaginea cu ajutorul distincției dintre străinul bun și străinul rău: străinul bun este cel care ne înstrăinează de noi înșine, transformîndu-ne în străini buni. Străinul rău este cel care ne înstrăinează de străinul bun, transformîndu-ne în străini răi sau, chiar mai grav, determinîndu-ne să redevenim noi înșine.
