Epistocrația înseamnă exercitarea și controlul guvernării de către cei care știu, de posesorii cunoașterii. Nu este vorba neapărat despre experți și tehnocrați și cu atît mai puțin despre indivizii care au acces la o cunoaștere secretă, rezervată unei categorii de inițiați, ci de cei care au dobîndit cunoașterea în cadrul procesului normal de educație urmat pînă la capăt. Așadar, epistocrația este o formă de conducere în cadrul căreia deținerea unei cunoașteri specializate oferă accesul la puterea politică. (Am descoperit și înțeles această noțiune urmărind descrierea oferită de Cathrine Holst în „What is epistocracy? Dimensions of knowledge-based rules” în Simen Andersen Øyen, Tone Lund-Olsen, Nora Sørensen Vaage, eds., Sacred Science? On Science and Its Interrelations with Religious Worldviews, Wageningen Academic Publishers, 2012, pp. 41-54. Lucrarea poate fi consultată integral la https://www.researchgate.net/publication/375898076_What_is_epistocracy_Dimensions_of_knowledge-based_rule. Pentru diferențele dintre epistocrație și tehnocrație, teocrație și alte forme similare de guvernare, vezi Holst, p. 41-42. De altfel, scopul declarat al lui Holst este de a clarifica această noțiune prin indicarea unor elemente caracteristice, în timp ce realizarea unei tipologii generale a epistocrației constituia la vremea publicării studiului o sarcină viitoare.)
Aplicînd descrierea lui Holst la societatea românească actuală, putem vedea cu ușurință nu doar că societatea românească este divizată între două tipuri de epistocrație, una modernă și cealaltă premodernă (distincția dintre cele două la Holst, p. 43), dar și că în timp ce epistocrația modernă din România este culturală și socială (în termenii lui Holst, p. 44), cea premodernă este religioasă și socială. Particularitatea cazului românesc este că segmentul modern este trădat de proprii lui reprezentanți politici, care urmăresc obiective convenabile oligarhiei și plutocrației deghizate în epistocrație politică, folosind susținerea segmentului educat și a clasei de mijloc împotriva intereselor acestora, după cum o demonstrează modul în care a fost reformat sistemul românesc de învățămînt public, gîndit pentru a produce anti-performanță intelectuală. În fapt, reprezentanții politici ai epistocrației moderne din România nu au făcut în ultimii douăzeci de ani decît să trezească receptivitatea noilor generații pentru epistocrația premodernă, întemeiată pe criterii și metode religioase și mitologice. Cu toate acestea, ei au fost susținuți în continuare de segmentul educat din simplul motiv că o victorie a premodernilor ar fi însemnat ceva mult mai grav decît regresul economic sau democratic: ar fi însemnat validarea epistemică modernă a epistemologiei premoderne. Acesta este în viziunea segmentului pro-occidental răul absolut care trebuie împiedicat și din acest motiv au fost și vor fi folosite instrumente antidemocratice pentru a bloca accesul la putere a unora precum Călin Georgescu. Deși susținătorii lui George Simion sunt la fel de primitivi ca cei ai lui Georgescu, ei nu sunt premoderni precum cei ai lui Georgescu. Spre deosebire de „suveraniștii” lui Georgescu, „suveraniștii” lui Simion nu sunt antimoderni. Prin urmare, din perspectiva epistocrației moderne, o democrație iliberală modernă este de preferat unei epistocrații premoderne.
Acesta este unul dintre motivele pentru care o confruntare cu segmentul premodern este refuzată public și ferm de moderni, deși ea ar fi fost utilă nu doar pentru că ar fi demonstrat un nivel decent de responsabilitate al modernilor, întotdeauna presupus însă infirmat prin fiecare reacție publică sau prin lipsa ei (cf. https://alexandruracu.wordpress.com/2025/02/02/paradoxuri/), ci și pentru că i-ar fi putut ajuta pe susținătorii lui Georgescu să descopere contrastul dintre incoerența morală, religioasă și științifică din afirmațiile lui Călin Georgescu și tipul de epistemologie premodernă revendicată de acesta. Dar o astfel de abordare este refuzată de moderni nu doar pentru că le lipsește înțelegerea gîndirii premoderne, ci mai ales pentru că în felul acesta ar trebui să recunoasă o anumită legitimitate a epistocrației premoderne, fapt pe care modernii îl refuză din capul locului: pentru modern, morala și religia premoderne sunt vide și incoerente în sine.
Așa se explică
de ce Crin Antonescu l-a invalidat deja pe Georgescu, un gest mai important pentru
segmentul educat decît demiterea lui Iohannis. Declarînd că ar prefera ca
Georgescu să fie lăsat să candideze (https://hotnews.ro/crin-antonescu-vrea-ca-georgescu-sa-fie-lasat-sa-candideze-e-mai-sanatos-sa-ai-de-a-face-cu-originalul-deci-sa-fie-georgescu-nu-ponta-sau-simion-1898041),
Antonescu și-a asigurat electoratul epistocrat că Georgescu a pierdut deja, indiferent
dacă va candida sau nu, asigurîndu-și totodată simpatia unora dintre cei care
ar fi votat cu Georgescu doar pentru a pedepsi intervenția prin care CCR a anulat
alegerile. Dacă candidatura lui Georgescu va fi invalidată, Antonescu va putea
pretinde nu doar că el nu este implicat în vreun fel în asta, ci că, dimpotrivă,
și-ar fi dorit ca Georgescu să candideze pentru ca epistocrația premodernă să
fie învinsă în luptă dreaptă. Însă această luptă/dezbatere nu va avea loc
niciodată în realitate, ea fiind refuzată în egală măsură de ambele tabere, care se acuză reciproc de nebunie fără să vadă că tocmai această poziție îndreptățește diagnosticul.
