În relația cu
alți oameni și cu noi înșine este important să avem în vedere în același timp felul
în care suntem noi și ceilalți și felul în care ar trebui să fim noi și
ceilalți oameni. Eșecul unei relații (cu noi înșine sau cu ceilalți) este
determinat de uitarea posibilității împlinirii noastre sau a altora, de conștientizarea felului în care ar trebui să fim precum și de conștientizarea felului în care suntem atunci cînd avem impresia că suntem niște indivizi „realizați”.
Dar cum ar trebui să fim? Tot mai mulți oameni tind să confunde dezvoltarea personală sau acumularea de bunuri cu împlinirea lor ca ființe umane, iar asta ar trebui cu atît mai mult să ne determine să căutăm adevărata creștere. Dar unde și cum o putem afla? Din păcate, răspunsul nu mai este astăzi atît de simplu cum încă mai era cu doar 25 de ani în urmă. Pentru că în ultimele două decenii, creșterea care se realiza natural în Biserică (natural în sensul în care ordinea harului este naturală în Biserică) este împiedicată în vremurile din urmă de apariția unui creștinism surogat, a unui parazit dezvoltat pe trupul vechiului creștinism, mai periculos decît erezia pentru că nu se desprinde în mod sectar de Biserică, ci creează o formă alternativă de viață pseudo-creștină în interiorul Bisericii.
Creșterea omului este astfel blocată chiar de mediul în care ea putea fi realizată în mod natural, oferindu-i omului iluzia creșterii așa cum o face, în afara Bisericii, credința transumanistă în evoluționism. Dislocarea omului realizată în afara Bisericii prin ideologia societății deschise se realizează în Biserică printr-o gîndire teologică de-personalizată.
