Nu ne putem lua țara înapoi așa cum nu o putem pierde. Putem doar să ne pierdem noi și tocmai pentru că ne-am pierdut, ajungem să credem că ne putem regăsi luîndu-ne țara înapoi. Această credință pare cu atît mai firească cu cît este susținută de diverși călăuzitori care ne asigură că știu exact care este adresa la care ne așteaptă țara: unii indică poarta Uniunii Europene, alții poarta Neamului, alții poarta Conștiinței Supreme.
Chiar și atunci cînd este cucerită ori sfîșiată de străini sau exploatată de niște autohtoni degenerați, țara rămîne tot a poporului ei, care îi împărtășește suferința. Sfîșierea, cotropirea sau jefuirea țării se văd pe chipul poporului, dar mai cumplit decît semnele lăsate de această nimicire continuă este licărul de speranță din privirea lui în timp ce așteaptă încrezător în fața uneia dintre aceste porți dincolo de care începe împărăția morții.
