„Peștele de la cap se strică” este un gînd seducător, de care ne-am putea folosi pentru a ne scuza propria stricăciune și poate chiar pentru a pretinde o anumită nevinovăție în măsura în care ne recunoaștem, de regulă cu o mîndrie revendicativă, apartenența la partea inferioară a corpului peștelui social: avem de suferit numai din cauza capului. Dacă vedem lucrurile în felul acesta, tindem să ignorăm partea a doua a proverbului, care atribuie responsabilitatea decisivă cozii: „… dar se curăță de la coadă”. Dincolo însă de înțelegerea comună a originii stricăciunii și a posibilității rezolvării ei, din perspectivă creștină peștele colectiv are în vedere trupul tainic al lui Hristos al cărui cap este chiar Hristos însuși. Propria noastră viață ne arată că în timp ce capul comun al comunității creștine nu se poate strica, ci îi dăruiește o viață vie, curată și sfîntă, noi, ca membri ai acestui organism, ne stricăm și răspîndim stricăciune. Acest lucru se întîmplă pentru că, după cum ne spune Hristos, omul nu se strică de la cap, ci de la inimă. Și pentru că se strică de la inimă, se curăță începînd de la inimă.
