Cum să devii parlamentar

 

Bănuiesc că pînă prin 2010 trebuia să fi trecut pe la vreunul dintre serviciile de informații pentru a putea deveni parlamentar. De ce? Pentru că pînă atunci un parlamentar român chiar avea un rol în conducerea statului, iar sistemul nu-și putea permite greșeli în guvernare. Prin urmare, oamenii politici trebuiau evaluați și confirmați în prealabil de serviciile de siguranță a statului. Dar începînd cu aderarea la UE, statul român a ajuns să fie condus tot mai mult din afara lui. Acest fapt face să fie tot mai simplu să ajungi parlamentar și tot mai complicat să ajungi să guvernezi. Sigur, examenul pentru intrarea în parlament presupune o competiție dură, în care ești nevoit să-ți folosești instinctul de prădător și în același timp să cîștigi încrederea vînatului. Chiar dacă simplul fapt că te afli pe listele unui partid important demonstrează deja că îți meriți locul în haită, tot trebuie să fii capabil să completezi testul grilă corespunzător rolului pe care ți-l asumi, de la rolul suveranist la cel pro-occidental. Însă competența și integritatea nu joacă nici un rol în succesul actualilor politicieni români. România ajungea în acest punct oricum, chiar dacă ar fi avut o oferta politică decentă. De fapt, oferta politică a degenerat în mare măsură din cauza convingerii clasei de mijloc și a segmentului intelectual (zone sociale care nu se suprapun decît parțial) că un candidat liberal este întotdeauna de preferat unuia pesedist oricît de limitat și de corupt ar fi liberalul față de adversarul său.   

Odată ajuns în parlament, se poate merge mai departe în ierarhia sistemului ori se poate rămîne la acest nivel, ca personal de întreținere a sistemului. Important este că odată cu intrarea în parlament ai trecut de testul eliminator.

Transferul de transcendență în BOR

 

Ierarhia ortodoxă și clerul nu intervin pentru a împiedica abuzurile la care este supusă ortodoxia atît de naționaliști, cît și de occidentaliști nu doar din lașitate, ci și din interes, considerînd că și unii și alții vor avea oricum nevoie în continuare de BOR pentru a-și asigura legitimitatea. Problema este că cu cît ierarhia permite mai mult ca BOR să fie instrumentalizată politic, cu atît își va pierde mai mult din autoritate și va ajunge să fie încă și mai coruptă decît bisericile care au făcut concesii politicului, precum Biserica ortodoxă rusă, ucraineană sau Patriarhia ecumenică. Prin aceste concesii se realizează un transfer de transcendență dinspre credința creștină spre idealul naționalist, respectiv euro-atlantist, care reîntemeiază ordinea politică pe elemente care îi sunt proprii împărăției lui Dumnezeu. Biserica își pierde astfel transcendența, la care mai poate avea acces doar în măsura în care participă la ordinea politică la întemeierea căreia a contribuit într-un mod care le este fatal atît bisericilor respective, cît și acelor ordini politice. Așa au apărut, pe de o parte, ordinea sacră a democrației, respectiv identitatea națională și idealurile naționale sacre, iar, pe de alta, noile roluri ale bisericilor care, potrivit acestui scenariu, nu mai salvează individul, salvat deja de unul dintre cele două tipuri de ordine politică sacră, ci doar îl calmează, liniștește, mîngîie, recomandîndu-i să aibă încredere fie în experții din instituțiile statului, fie în rădăcinile de leac ale neamului.