Într-o postare anterioară arătam că nu putem adresa în mod cinstit felicitări de Crăciun sau de Paști decît în măsura în care credem în adevărurile fundamentale de credință (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2024/12/fericire-fericita.html). Dacă nu credem este oarecum stînjenitor, însă în acest caz ne este cu atît mai ușor să adresăm astfel de felicitări cu cît sunt mai mulți cei care ne împărtășesc necredința. Pentru că aproape nimeni nu mai crede în conceperea miraculoasă a lui Iisus Hristos „de la Duhul Sfînt și din Maria Fecioara”, ne este mai greu să ne recunoaștem lipsa noastră de credință. Dimpotrivă, asta ne ajută să ne închipuim că avem credință, cel puțin în perioada marilor sărbători creștine.
Dar nu absența credinței este lucrul cel mai grav, ci faptul că lipsa credinței permite apariția unor credințe deviante, precum naționalismul sacru împărtășit de susținătorii lui Călin Georgescu sau occidentalismul sacru al segmentului pro-occidental. Dacă ar fi cinstiți, discipolii lui Georgescu ar trebui să se felicite doar prin formule precum „Nașterea fericită a Neamului!”, „Neamul a înviat!”, „Adevărat a înviat Neamul!”, în timp ce cealaltă sectă ar trebui să se salute invocînd eternitatea Romei de Paști și leagănul greco-roman al civilizației de Crăciun. Apariția în BOR a unei credințe opusă cele creștine marchează etapa finală a tranziției care a plecat de la poporul credincios, a trecut apoi prin poporul necredincios pentru a ajunge în prezent la credința în popor. Această credință este realizată inclusiv în forma opusă politic, dar solidară teologic, a ortodoxiei pro-occidentale, unde funcția mesianică a neamului este îndeplinită de lumea euro-atlantică. Prin urmare, atît pe calea neamului, cît și pe calea integrării occidentale, ortodoxia românească servește obiectivul realizării împărăției pămîntești.
În trecut, ierarhii și clericii care credeau și urmau învățătura ortodoxă erau o binecuvîntare pentru ortodoxie. Dar astăzi, în condițiile în care printre liderii ortodocși s-a răspîndit credința strîmbă în naționalismul sacru, respectiv în destinul manifest al Vestului, nu mai putem avea încredere nici măcar în ierarhii și clericii a căror credință în nimic a fost ca o stîncă în mijlocul marilor tulburări din perioada post-comunistă. Pentru că ierarhii și clericii care nu cred în nimic pot lesne să ajungă la o credință strîmbă în ceva în măsura în care aceasta le servește interesele mai bine decît mimarea dreptei credințe. De ce n-ar vesti și ei Învierea Neamului dacă numai în felul acesta îi mai pot aduce pe oameni la biserică? În definitiv, dacă tot nu credem în nimic, de ce ar fi ceva greșit în identificarea Cărții Neamului cu Cartea vieții Mielului? Măcar atunci am crede în ceva.
