Ierarhia ortodoxă și clerul nu intervin pentru a împiedica abuzurile la care este supusă ortodoxia atît de naționaliști, cît și de occidentaliști nu doar din lașitate, ci și din interes, considerînd că și unii și alții vor avea oricum nevoie în continuare de BOR pentru a-și asigura legitimitatea. Problema este că cu cît ierarhia permite mai mult ca BOR să fie instrumentalizată politic, cu atît își va pierde mai mult din autoritate și va ajunge să fie încă și mai coruptă decît bisericile care au făcut concesii politicului, precum Biserica ortodoxă rusă, ucraineană sau Patriarhia ecumenică. Prin aceste concesii se realizează un transfer de transcendență dinspre credința creștină spre idealul naționalist, respectiv euro-atlantist, care reîntemeiază ordinea politică pe elemente care îi sunt proprii împărăției lui Dumnezeu. Biserica își pierde astfel transcendența, la care mai poate avea acces doar în măsura în care participă la ordinea politică la întemeierea căreia a contribuit într-un mod care le este fatal atît bisericilor respective, cît și acelor ordini politice. Așa au apărut, pe de o parte, ordinea sacră a democrației, respectiv identitatea națională și idealurile naționale sacre, iar, pe de alta, noile roluri ale bisericilor care, potrivit acestui scenariu, nu mai salvează individul, salvat deja de unul dintre cele două tipuri de ordine politică sacră, ci doar îl calmează, liniștește, mîngîie, recomandîndu-i să aibă încredere fie în experții din instituțiile statului, fie în rădăcinile de leac ale neamului.
