Monotonia cu pretenții de obiectivitate și consecvență care definește gîndirea tinerelor generații, modelată de inteligența artificială și de asimilarea perspectivei determinată de sinteza dintre liberalism și neomarxism (sinteză posibilă prin credința în progres și drepturi individuale, credință comună celor două ideologii, neomarxismul fiind folosit în această sinteză în secial pentru a compensa deficitul comunitar al liberalismului), este amenințată de stridențe care apar fie în argumentare, fie în concluzii, care pînă la urmă dezvăluie întreaga construcție ca pe o obositoare demonstrație de incoerență.
Cei interesați pot întîlni o astfel de demonstrație în eseul Laurei Stifter, „Naționalism religios versus patriotism” (https://convergente.ro/nationalism-religios-versus-patriotism/), unde autoarea, după cîteva observații corecte asupra erorilor teologice ale naționalismului creștin, observă că naționalismul este eronat nu doar pentru că intră în contradicție cu învățătura creștină, ci și pentru că intră în contradicție cu democrația și valorile liberale, legitimitatea teologică a liberalismului fiind astfel presupusă ca un adevăr indiscutabil.
După cum o
demonstrează involuntar eseul Laurei Stifter, liberalismul este o ideologie tot
atît de periculoasă pentru creștinism ca și naționalismul religios. Spre
deosebire de naționalismul mistic, care subminează credința creștină din
interiorul Bisericii cu binecuvîntarea tacită sau explicită a ierarhiei,
internaționalismul, cosmopolitismul, globalismul fac același lucru din afara Biserici Bisericii. Însă asaltul liberal asupra credinței nu este mai puțin mortal doar
pentru că vine din afară. Tocmai caracterul exterior credinței îi oferă liberalismului o aparentă respectabilitate; nefiind compromis ori suspect prin interese partizane, discursul liberal își asigură aparența obiectivității,
neutralității, moderației și civilizației. Prin urmare, se poate admite că urmărește binele comun și, implicit, binele Bisericii chiar în timp în
timp ce-i redefinește perfid natura și
misiunea, identificînd libertatea cu liberalismul și creșterea în Hristos cu
progresul, un progres care nu este doar material, cum acuză în mod greșit
naționaliștii mistici, ci și spiritual, doar că este o spiritualitate la fel de
impersonală precum cea a naționaliștilor mistici.
Creștinismul liberal pretinde că nu face altceva decît să apere libertatea omului, raportîndu-se, la fel ca naționalismul mistic, la „adevărul care ne face liberi”, în timp ce afirmă, precum naționalismul mistic, un adevăr care l-a înlocuit pe Hristos.
Așa se explică de ce naționalismul creștin și liberalismul creștin se acuză reciproc de erezie, ambele ideologii avînd dreptate parțial și înșelîndu-se în întregime, fiind incapabile să-și identifice natura eretică a propriei poziții.
Astfel, după ce Stifter observă corect că
„Naționalismul religios, utilizat în contexte politice (electorale) este o formă flagrantă de instrumentalizare a credinței, aceasta nemaifiind văzută ca scop în sine, ci doar ca mijloc în vederea îndeplinirii unor interese imediate, strict pământești.
Din perspectivă eshatologică, persoanele umane poartă inalienabil, în însăși natura lor, vocația eternității, astfel încât patria cea definitivă nu este aici, în planul existenței spațio-temporale, ci în cel al veșnicei vieți în libertatea spirituală fără sfârșit.”,
tot ea încheie printr-un apel la pregustarea acestui liberalism fără de sfîrșit prin participarea la noua eră spirituală a globalismului. Potrivit lui Stifter, naționaliștii ne mint cînd ne spun că patria definitivă este „aici, în planul existenței spațio-temporale”; în realitate, patria noastră este planeta, lumea, omenirea, iar omul este dator să dobîndească conștiința de cetățean universal:
„într-o epocă a globalizării, a libertății de a traversa întregul glob ori chiar de a zbura în spațiul cosmic, în contextul marilor progrese științifice și tehnologice (mai explozive și fascinante decât oricând), a rămâne naționalist este nu doar neetic, ci și aberant, desuet, bizar, dovedind neadaptare la o realitate atât de evidentă a vremii noastre: aceea că națiunile pure (în caz că ele vor fi existat vreodată) au dispărut complet, fiecare dintre noi putând asuma, în special în lumea democratică, calitatea de cetățean al lumii, membru al omenirii, locuitor al unei planete pe care suntem datori s-o protejăm ca pe adevărata noastră patrie. (https://convergente.ro/nationalism-religios-versus-patriotism/).
