Expresia din titlu am împrumutat-o dintr-un text dedicat experienței interbelice a locuirii (https://www.facebook.com/ArhivadeFotografie/posts/pfbid0MhpoZvkEWSEAKYVSonsiAxebc5sp3bcMhbsrJhKmJjmuZobvejv4PFX9dbJmfcafl), text pe care l-am descoperit preluat și recomandat de Mircea Platon pe contul său de facebook. Cred că expresia merită adîncită din perspectiva culturii vieții și, mai precis, din cea a culturii persoanei, de vreme ce persoana este chemată în mod special să apere viața dezvăluindu-i sensurile. Memoria este unul din atributele fundamentale ale persoanei, fapt confirmat de absența memoriei în ordinea depersonalizată a lumii actuale.
Cred că este important de observat însă că nu doar comunismul a creat o imagine falsă, deci o memorie falsă a trecutului interbelic, ci și post-comunismul, care a asociat interbelicul cu legionarismul, văzut de o parte a românilor de astăzi ca o nebunie colectivă la scară națională, iar de alții ca o formă de trezire spirituală națională, în timp ce perioada postbelică a fost descrisă ca o suspendare totală a vieții normale odată cu închiderea ei în lagărul comunist. În realitate, însă, după cum subliniază de altfel chiar autorul materialului menționat, experiența normalității a rezistat de-a lungul perioadei comuniste în vechile cartiere care supraviețuiseră demolărilor, dar a dispărut fără urmă de-abia după 2000, stingîndu-se odată cu cîntecul cocoșilor și tropăitul cailor care trăgeau căruțe șubrede prin cartierele periferice ale Capitalei. Totuși, în condițiile în care legionarismul este valorificat astăzi în scopuri diverse, dar de fiecare dată cu prețul „memoriei vieții”, mi se pare că este cel puțin la fel de important de subliniat că această viață normală ar fi fost desființată brutal mult mai devreme în condițiile unui regim politic legionar prelungit (și cu atît mai mult în cazul victoriei Germaniei naziste). Ceea ce victimele educației legionare fie nu sunt capabile să înțeleagă, fie consideră că este un lucru bun, este că un regim legionar ar fi militarizat și ideologizat forțat întreaga societate după un program colectivist mult mai dur decît cel comunist și cu atît mai ușor de aplicat cu cît ar fi fost susținut de BOR. Oricît de grav a fost afectată memoria vieții în comunism, ea ar fi fost pierdută mai rapid și mai radical prin dezrădăcinarea indusă de un regim legionar. Eventualele „elemente de ruralitate și frânturi de ritmuri arhaice” despre care autorul textului recunoaște că i-au supraviețuit comunismului pînă în jurul anului 2000 ar fi fost înlocuite cu elementele artificiale ale spiritualității sincretiste legionare.
Dincolo de răul pe care i l-au făcut României normale legionarismul și comunismul, lovitura de grație i-a dat-o de-abia neoliberalismul din ultimii 36 de ani. Lumea descrisă de dl Dan Ciachir în „Ultimii negustori” [1], o evocare a cartierului său natal din Rahova anilor ’50, părea să mai aibă încă resurse de supraviețuire și eu am recunoscut-o de altfel de la primele rînduri în lumea cartierului meu natal constituit de străzile Toamnei, Eminescu și Galați, în care m-am născut la sfîrșitul anilor ’60 și care a rămas neschimbat pînă în urmă cu aproximativ 15 ani, devenind însă de nerecunoscut astăzi, diferență confirmată în mod dureros de diformitățile noii structuri sociale.
În finalul rememorării acestei lumi miraculoase, dl Dan Ciachir îl amintește pe un negustor, Nicu Prisăceanu, care l-a impresionat atît de mult încît și-ar fi dorit să să se facă negustor (dacă în felul acesta putea deveni ca Prisăceanu!) Prisăceanu a murit în urma bătăilor la care a fost supus de comuniști pentru a-l face să renunțe la magazin, dezvăluind astfel o formă de rezistență care este cu neputință în afara unei culturi și a unei memorii a vieții.
Notă:
[1] Dan Ciachir, Alte evocări bisericești, Editura Lumea Credinței, 2019, p. 38-53; textul este disponibil integral online în patru episoade în ordinea de mai jos la
