În Anglia creștină din timpul Revoluției industriale, copiii săraci munceau în schimburi de 12-14 ore începînd cu vîrsta de patru ani (https://en.wikipedia.org/wiki/Child_labour_in_the_British_Industrial_Revolution), deși se întîmpla adeseori să muncească chiar și 16 ore. Ca o dovadă a simțului etic și a credinței creștine, în 1833 guvernul a luat măsura reducerii programului de lucru, inclusiv pentru copii, la 15 ore pe zi (https://www.hartfordstage.org/stagenotes/acc15/child-labor). Mortalitatea copiilor săraci din Occidentul creștin din secolele 18-19 era uriașă nu din cauza condițiilor de viață, ci din cauza condițiilor de lucru. Moartea era singura lor salvare, iar bisericile creștine din Vest erau amuțite în fața masacrului inocenților de donațiile făcute de beneficiarii acestuia. Nu m-ar surprinde să aflu că industriașii britanici, care cu siguranță participau la fiecare slujbă bisericească, au protestat la aflarea promulgării legii din 1833.
În țesătorii, în minele de cărbune, în fabricile de chibrituri (copiii muiau bețele în fosfor; din cauza inhalării le putrezea gingia și le cădeau dinții înainte de a muri de afecțiuni pulmonare), în hornurile caselor celor care au făcut din creștinism afacerea secolului sau chiar pe pragul acestor case, precum Fetița cu chibrituri, copiii claselor inferioare mureau sub o exploatare atît de cruntă încît ar fi șocat pînă și o lume atît de violentă precum cea păgînă sau una atît de aspră precum cea medievală. Acei copii știau că Hristos nu a venit pentru ei, ci pentru copiii bogați și pentru familiile lor. A fi sărac era o condamnare la iad, iar singura consolare pentru săraci era convingerea că în iadul de dincolo era imposibil să fie mai rău decît în iadul de dincoace. Cel puțin în iadul de dincolo scăpau de bogați, care-și cumpăraseră deja raiul odată cu transformarea creștinismului în religie imperială, cînd l-au putut răpi pe Hristos pentru a-l fereca în aur și argint.
Copiii de astăzi din clasele inferioare sunt exploatați non-stop de o lume mult mai întunecată decît cea din Occidentul industrial din secolele 18-20 (pentru tratamentul copiilor din comunitățile britanice sărace din anii ’60, vezi filmul Kes, https://en.wikipedia.org/wiki/Kes_(film) ). În trecut, săracii nu erau oameni și de aceea puteau fi exploatați ca niște animale de povară. Astăzi, săracii sunt făcuți să creadă că-și depășesc condiția și dobîndesc un statut superior doar pentru că și-au cumpărat nimicuri cu etichetă de firmă sau pentru că folosesc un smartphone sau pentru că au asimilat și aplică un set de propoziții-cheie care le asigură fie identitatea europeană incluzivă, fie cea naționalistă exclusivă. La fel ca Fetița cu chibrituri, săracii mor și astăzi privind pe fereastra altora și, precum personajul lui Andersen, ei mor fericiți, fără să-și dea seama, incapabili să distingă între vis și realitate.
În cele două milenii de creștinism, Iisus a ieșit cînd a vrut din palate pentru a ajunge în cocioabe, unde întîrzia adeseori, spre îngrijorarea claselor superioare, care se temeau, pe bună dreptate, că nu le servește interesele conform așteptărilor. Și cu toate că alte zeități, precum Rațiunea, Educația, Progresul și Evoluția l-au înlocuit odată cu modernitatea, elitele au renunțat la Hristos fără a simți nevoia de a-l ucide, precum Irod. Nu doar pentru că Hristos este greu de ucis definitiv, ci din simplul motiv că nu le amenința statutul.
Probabil că s-a mai observat de-a lungul timpului că Irod voia să-l ucidă pe Iisus exact din motivele pentru care autoritățile iudaice și poporul i-au cerut uciderea. Pentru elitele iudaice, Iisus trebuia executat pentru că era un răsculat în căutarea unei puteri pe care poporul i-o oferea, în timp ce, pentru poporul iudeu, Iisus trebuia executat pentru că refuzase să primească această putere. Titlul de „rege al iudeilor” atribuit prin inscripția de pe cruce este în aparență ironie a istoriei, dar sensul ei teologic profund confirmă afirmația lui Hristos: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36). Problema lui Irod nu era că știa doar o parte, și aia greșit înțeleasă, din povestea Crăciunului, și anume partea despre putere, ci că dispunea de mijloace nepotrivite de ștergere sau rescriere a ei. Irod a încercat totuși, dar eșecul lui a confirmat faptul că povestea Crăciunului nu este doar despre un fiu al omului, ci și despre Fiul lui Dumnezeu.
Astăzi există nu doar mijloacele, adică tehnologia și experții în rescrierea scenariului (de la cel al codurilor genetice la cel al narațiunilor fondatoare), dar și posibilitatea participării conștiente și mai ales inconștiente a întregii populații la noile povești fundamentale. Astăzi Hristos poate fi neutralizat cu atît mai ușor cu cît Biserica însăși participă la programul de rescriere a creștinismului prin adoptarea tuturor scenariilor alternative la salvarea adusă prin Întrupare, Jertfă și Înviere.
Iisus nu poate fi ucis, dar creștinismul poate fi corupt și înlocuit de un fals creștinism întemeiat pe orice altceva decît pe credința în Fiul întrupat, de la credința în progresul infinit la cea în neamul absolut și de la credința în umanism la cea în caracterul privilegiat al unei etnii sau națiuni specifice. Astăzi, o biserică cu un ADN modificat împreună cu celelalte elite ale puterii le spun oamenilor că orice fiu al omului este un fiu al lui Dumnezeu pentru că fiecare om este Dumnezeu, iar oricine îndrăznește să conteste această poveste este un potențial Irod.
