Cei invitați la cină în Evanghelia după Luca (14, 16-24) își scuză neparticiparea invocînd diferite complicații domestice. Deși fuseseră anunțați din timp tocmai pentru a putea să se pregătească, cei mai mulți uită de invitație deși versetele 16 și 17 sugerează că își confirmaseră prezența. După cum probabil că au subliniat toți comentatorii acestui episod, invitații nu refuză să vină de la primul apel, cel din versetul 16, ci de-abia ulterior, cînd slujitorul vine să le spună că „toate sunt gata”. Dar această chemare îi găsește complet nepregătiți, fiind implicați deja în alte treburi. Așa cum intuiește orice creștin, putem vedea aici o variantă a parabolei fecioarelor înțelepte și a celor nebune, cu diferența că invitații inițiali la ospăț nu s-au pregătit deloc pentru eveniment, spre deosebire de fecioarele nebune, care s-au pregătit, dar nu suficient.
Presupun că deși își doreau să participe, cei care au refuzat pînă la urmă au făcut-o și în speranța că stăpînul casei îi va invita cu o viitoare ocazie, cu atît mai mult cu cît considerau că între timp au devenit mai vrednici de compania unui om înstărit: unul și-a luat un teren, altul niște animale, altul s-a căsătorit. Speranța lor este bazată pe premisa greșită că stăpînul casei este la fel ca ei și că prezența lor ar trebui să-l onoreze pe stăpîn așa cum și ei sunt onorați de invitație. În realitate, după ce i-a chemat pe toți cei care nu se așteptau că vor fi invitați vreodată la un asemenea ospăț tocmai pentru că se știau atît de necorespunzători, de neînsemnați, stăpînul îi spune slujitorului său: „Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea.”
Sigur că preoțimea din noua BOR interpretează povestea în vechea cheie morală, a celor care îl amînă pe Dumnezeu pentru a-și rezolva mai întîi diversele treburi cotidiene. Această interpretare nu corespunde însă situației credincioșilor ortodocși din România de astăzi din două motive, unul care ține de noul credincios ortodox și altul care ține de noul preot ortodox, care, în parabola în discuție, corespunde slujitorului stăpînului casei.
Noul credincios ortodox seamănă într-o privință cu cei care refuză invitația: își imaginează că este invitat pentru că este însemnat, pentru că are anumite calități care l-au făcut remarcat în ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a citit CV-ul și știe în plus că are o familie/o carieră/o inteligență/o credință/o avere de invidiat. Se deosebește însă în mod radical de credincioșii satisfăcuți de ei înșiși din trecut prin faptul că și-a privatizat credința pentru că l-a privatizat pe Dumnezeu. Această performanță îi permite să meargă cu Dumnezeu înainte chiar și atunci cînd Biserica stă pe loc ori merge în altă direcție. Rătăcirea lui este însă insesizabilă în condițiile în care noua BOR merge în toate direcțiile.
Noul ortodox nu-l amînă pe Dumnezeu pentru a-și rezolva treburile, ci îl însărcinează pe Dumnezeu cu ele, cerîndu-i lui Dumnezeu să-și amîne treburile Lui. Noul ortodox îi acordă prioritate Dumnezeului care-i convine pentru că acest Dumnezeu îi acordă lui prioritate. Prin urmare, noul ortodox nu poate rata invitația la cină pentru că singura cină care contează este propria sa cină, de la care Dumnezeu nu are voie să lipsească. Pentru că Dumnezeu știe sau ar trebui să știe că dacă va lipsi, atunci în locul Lui va fi invitat un alt Dumnezeu, mult mai convenabil.
Celălalt motiv pentru care interpretarea clasică a acestei parabole este inadecvată în noua ortodoxie românească ține de caracterul noului slujitor al stăpînului casei. Atunci cînd este trimis de stăpînul său pentru a face invitațiile la cină, noul slujitor le dă invitaților alte adrese. Pe unii îi invită la cina Căpitanului sau la cina Neamului. Pe alții îi invită la banchetului ideilor sau la cina cosmică. În cele din urmă, se trezesc cu toții la masa stăpînitorului acestui veac.
