Omul modern este singurul personaj contradictoriu apărut de-a lungul istoriei: separat de natură
și tînjind după ea, refuzînd religia și inventînd în permanență noi forme
religioase (inferioare celor de care tocmai s-a eliberat cu sentimentul împlinirii unei nobile datorii), idolatrizînd autonomia, dar petrecîndu-și tot timpul liber fie
uitîndu-se la viața de familie/viața în mijlocul prietenilor din telenovele/sitcomuri,
fie, mai recent, navigînd pe rețele de socializare, declară viața veșnică a învățăturii creștine o superstiție primitivă, dar își dorește o viață nesfîrșită, asistată sau chiar înlocuită de o inteligență artificială care să-i stocheze conștiința într-un hard drive. Omul modern face din contradicțiile sale un titlu de glorie, fără să observe că este singura ființă din lume care se descompune înainte de a muri.
Explicația pentru această sumă de contradicții care constituie omul modern ține de originea lui: el apare nu prin convertirea culturii precedente, așa cum apare lumea medievală în urma convertirii culturii antichității greco-romane, ci prin contestare, prin revoluție și chiar prin reformă. Omul modern nu apare organic, în virtutea unei continuități culturale, ci prin desprindere și reinventare de sine, proiect propus în Renaștere și realizat odată cu Revoluția industrială.
Secolul 20 a adăugat noi comportamente contradictorii: toleranța și compasiunea sunt folosite pentru a justifica uciderea copiilor nenăscuți și chiar pînă și uciderea copiilor care solicită, la sugestia unei culturi criminale, să fie eutanasiați pentru a scăpa de suferințe fizice sau psihice (inclusiv pentru stări de depresie).
Printre cei care au asumat proiectul modernității și în confirmarea lui evoluționistă, ca etapă superioară în evoluția vieții, s-a putut observa mai ales odată cu apariția vaccinurilor anticovid manifestarea unei încrederi iraționale în rațiune, a unor așteptări superstițioase față de știință, a unei logici absurde și a unei înclinații constante pentru sofistică. Efortul celor implicați în campania de vaccinare de a deforma realitatea sau de a ascunde informații esențiale a fost ușurat de disponibilitatea lumii moderne (modernă în sensul tragic schițat mai sus) de a se minți singură.
M-am gîndit la lucrurile acestea după ce am întîlnit observația unui comentator la aflarea știrii despre refuzul companiei Pfizer de a face publică documentația despre vaccinul anticovid mai devreme de 75 de ani (https://dailysceptic.org/2021/12/09/fda-wont-release-pfizer-vaccine-data-for-another-75-years/) Comentatorul respectiv („Moderate Radical”) observa că situația seamănă cu cea în care partenerul de viață care a provocat prin comportamentul lui bănuieli întemeiate cu privire la fidelitatea sa, răspunde la solicitarea unor lămuriri prin „știi, trebuie să ai încredere în mine. În orice caz, vei afla totul peste 75 de ani.” Pînă atunci, „Ea/el vă cere să continuați să aveți încredere, să ignorați zvonurile și acuzațiile, să-i blocați pe cei care răspîndesc zvonuri despre cinstea ei/lui, numindu-i teoreticieni ai conspirației și un pericol pentru căsnicia voastră; vă va asigura că toți aceștia sunt anti-căsătorie și vă spune că nu ar trebui să vă faceți griji cînd va pleca din nou de-acasă noaptea…”
Bineînțeles, în
majoritatea cazurilor celor favorabili vaccinării anticovid, nu există
neîncredere. Nu există nici încredere. Există doar credință neclintită în
știință, la fel de tare precum credința martirilor în Înviere, cu deosebirea că
cel puțin pînă acum, lăsîndu-l pe Frankenstein de-o parte, știința încă nu a
înviat pe nimeni. Credința în știință este o credință disperată și o credință
oarbă. Precum în schița următoare a minunatului umorist Karinthy Frigyes, pe
care mi-a amintit-o observația anterioară despre partenerul infidel în virtutea căruia soțul continuă să creadă. Crede nu doar pentru că „nu vede lucrurile destul de clar”. Crede mai ales pentru că nu vrea să le vadă. (G. F.)
Karinthy Frigyes: Nu știu de ce, dar îmi bănuiesc nevasta . . .
1 noiembrie
Nu știu de ce, dar îmi bănuiesc nevasta. Cînd m-am întors astăzi acasă, am găsit în dormitor o sabie; e drept că nevasta mi-a explicat numaidecît că sabia a căzut din stradă în odaie, cu totul întîmplător, pe cînd treceau pe acolo soldații; într-adevăr, ce-i drept e drept: azi toată ziua a bătut un vînt puternic.
15 februarie
Cu toate acestea eu îmi bănuiesc nevasta. Azi mi-a născut un băiat; mă uit la prunc, ei bine, are părul roșu și trei urechi; mă uit la proprietar, și el are părul roșu și tot trei urechi. Ciudată coincidență, mi-am spus, dar nevastă-mea mi-a explicat că de bună seamă erau să vină pe lume doi gemeni, însă în ultima clipă s-au răzgîndit și s-au contopit din nou, dar, în graba mare, a rămas urechea unuia din ei, ceea ce, recunosc, ar putea să fie destul de verosimil.
2 martie
Nu știu de ce, dar cu toate acestea, nevastă-mea continuă să fie suspectă. Azi, în timp ce mergeam pe stradă mi-am ridicat privirea, cu totul întîmplător, la o fereastră, și, ce văd? Nevastă-mea, cu părul despletit, se săruta la geam cu un tînăr mic de statură. Pe loc mi s-a părut nespus de ciudată această întîmplare; am intrat în holul casei unde mi-am așteptat soția, întrebînd-o ce a căutat acolo, însă dumneaei mi-a tras o palmă, spunîndu-mi: „Ți s-a mai născut un nepot, tîmpitule, pe el am venit să-l văd.” Am întrebat-o atunci de ce era cu părul despletit, la care ea mi-a răspuns că era cald; și avea dreptate: de la o vreme încoace începuse să fie foarte cald.
14 iunie
Dumnezeu știe de ce, dar cu toate acestea îmi bănuiesc nevasta. Vin acasă de la birou, trec prin cameră, văd că dumneaei e culcată pe canapea și-l văd și pe portar culcat alături. La început n-am zis nimic și am intrat în camera de alături. Cînd a plecat însă portarul m-a rîcîit totuși inima și am întrebat-o pe nevastă-mea direct, fără menajamente, ,,ce înseamnă asta”, dar ea mi-a spus că, slavă Domnului, nu era vorba decît de chirie, însă între timp au obosit și de aceea s-au culcat puțin pe canapea. Mai ales că bietul portar era tare trudit: toată noaptea trebuise să deschidă poarta.
3 august
Azi am născocit o chestie grozavă, deoarece nevastă-mea dă mult de bănuit. Noaptea, cînd crede că dorm, are obiceiul să se îmbrace încet și să plece de-acasă. Ei bine, de data asta i-am legat de picior o sforicică, de pe un ghem mare, fiindcă, deh, omul se cuvine să-și păzească soția cînd pleacă de acasă. Da, da, bărbatul trebuie să-și vegheze cu o mie de ochi consoarta ca nu care cumva să-l înșele. Bravo, mi-am zis: acum nevastă-mea poate să se ducă unde vrea, dar de înșelat nu mă poate înșela, fiindcă în orice clipă vreau, pot să înfășor din nou sfoara pe ghem, și dumneaei se întoarce, frumușel, acasă, la domiciliu.
10 august
Cu toate acestea, îmi bănuiesc nevasta. Azi noapte s-a sculat din nou, dar eu, încet, ca să nu observe, i-am legat sforicica de picior, așa că a plecat tîrînd sfoara după ea. Acum, măcar, mi-am zis, pot să fiu liniștit, mai ales că în timpul din urmă, v-o mărturisesc, nevastă-mea devenise de-a dreptul suspectă. După vreun ceas, încep să înfășor ghemul ca să-mi aduc nevasta acasă; totul a mers bine pînă cînd, deodată, în chip ciudat, începu să fie de două ori mai greu la tras, dar asta n-a durat decît un timp, după care înfășurarea se făcu iarăși ușoară; mai tîrziu, după cîteva minute iar mergea mai greu: apoi iar ușor, ca la început, pînă ce, în cele din urmă izbutii s-o trag acasă. Nu înțeleg nici acum: cum se face că uneori sfoara se înfășoară atît de greu? Soția mea, totuși, mi-e teribil de suspectă.
31 octombrie
De mult aveam intenția să scriu în jurnalul meu, că îmi suspectez nevasta. Astă seară vin acasă, vreau să mă culc, dar nu pot; încerc eu în fel și chip, pînă ce deodată descopăr că nu mă pot culca pentru simplul motiv că în patul meu mai era culcat cineva. Drace, zic eu, mirat, ia te uită, oare să mă fi culcat azi mai devreme? Dar asta nu-i cu putință, că doar sunt încă în picioare. Am întrebat-o pe nevastă-mea ce se petrece, fiindcă eu nu văd lucrurile destul de clar. Soția mi-a spus să aprind o lumînare, s-o țin un timp în fața mea și atunci le voi vedea mai clar. Am și aprins lumînarea, am ținut-o un timp aprinsă, în fața mea, cînd deodată, nevastă-mea îmi spuse s-o sting. Eu de stins am stins-o brusc, dar cu toate acestea nevastă-mea îmi este foarte suspectă; nu cumva o fi iubind femeia asta pe altul?
7 noiembrie
Nu mi-am văzut nevasta de o lună; acum o lună voia să ne ducem să locuim în cazarmă, dar eu n-am vrut și de atunci n-am mai văzut-o. Seara mă gîndesc totdeauna la ea și sufăr mult, fiindcă în adîncul sufletului meu s-a furișat o foarte ciudată și inexplicabilă bănuială, pe care abia îndrăznesc s-o aștern pe hîrtie: cred că femeia asta nu mă mai iubește chiar atît de mult. Am citit o dată în niște romane norvegiene că se poate întîmpla ca femeia încetul cu încetul să devină indiferentă față de soțul ei și că transformările acestea interne pot să determine și o îndepărtare sufletească. Ar fi oare posibil ca și nevastă-mea să fi ajuns pe pragul unei astfel de transformări?
25 decembrie, Crăciun
Nu, nu: nevastă-mea, totuși mă iubește! După două luni de îngrijorări și lupte sufletești, în cele din urmă, totuși, s-a restabilit înțelegerea dintre noi: astă seară a devenit din nou a mea. Pe la ora unsprezece, veneam tocmai spre casă prin strada Veche, cînd, din spatele unei porți, cine-mi iese în cale? Nevastă-mea! De bună seamă m-a recunoscut imediat, deși era întuneric, fiindcă m-a invitat să intru cu ea în casă, și încă ceva: mi-a spus că sunt un bărbat bine. Am intrat. Nevastă-mea mi s-a prăbușit pe dată în brațe – așa că tot n-avea dreptate romanul acela norvegian. Sunt fericit că bănuiala mea s-a dovedit neîntemeiată; n-o să mă mai chinuiesc niciodată cu asemenea probleme abstracte, care nu-s bune decît să ne tulbure liniștea sufletească.
(Karinthy Frigyes, Dați-mi voie, domnule profesor…, Editura Facla, 1977, p. 242-246)
