Viața noastră începe
în interiorul trupului mamei. Aceasta înseamnă că viața noastră începe în
interiorul vieții mamei.
Orice viață începe în interiorul alteia. Viața proprie omului este cea care permite apariția unei alte vieți în interiorul ei. De aceea, viața proprie omului are o viață interioară.
Viața noastră nu apare doar înăuntrul corpului mamei, adică în cadrul vieții ei biologice, și nici doar înăuntrul vieții mamei, adică în cadrul biografiei ei, ci, mai ales, în interiorul acestei vieți, în viața interioară a vieții ei.
Viața interioară cheamă și așteaptă viața. În această chemare și așteptare se află semnul prezenței vieții interioare. O viață interioară lipsită de glas nu este cu putință.
Ascultăm această chemare răsunînd în glasul mamei. Vocea mamei ne trezește propriul nostru glas cu mult înainte să învățăm să gîngurim și să vorbim. Glasul nostru începe în interiorul altui glas și începe ca ascultare. Glasul mamei răsună în viața noastră dinăuntrul vieții ei.
Glasul mamei răsună în noi, trezind înăuntrul nostru posibilitatea unei vieți interioare. Limba maternă este o limbă interioară. Dar ea nu este interioară în sensul în care constituie cele dintîi cuvinte auzite și care ne rămîn întipărite pentru tot restul vieții; nu este interioară nici măcar în sensul „limbii în care visăm”. Limba maternă este limba vieții noastre interioare, ceea ce înseamnă că, fără această limbă, viața noastră interioară nu ar avea glas și, prin urmare, nu ar fi posibilă.
Glasul interior este de regulă acoperit de gălăgia constantă a unei voci interioare parazite, care nu face decît să prelungească la nivelul gîndurilor pălăvrăgeala cotidiană. Această voce interioară parazită produce și întreține o viață interioară parazită, care-l înstrăinează pe om de viața lui interioară autentică, înăbușindu-i glasul lăuntric.
Viața noastră începe în viața interioară a mamei. Interiorul mamei nu este doar un loc din corpul ei, iar viața din interiorul mamei nu este doar o etapă prealabilă, necesară dezvoltării ființei umane pînă la nivelul la care poate trăi în exterior. Știința medicală a depășit deja această condiție prin realizarea pîntecelor artificiale, și, din cîte se pare, suntem foarte aproape de momentul cînd o ființă umană va putea fi produsă (de vreme ce nu mai vorbim despre naștere) încă din momentul fecundării ovulului într-un mediu exterior, fără a mai ajunge vreo clipă înăuntrul corpului mamei (https://www.theguardian.com/lifeandstyle/2017/sep/04/artifical-womb-women-ectogenesis-baby-fertility; despre reproiectarea omului, vezi la https://www.prospectmagazine.co.uk/magazine/replotting-the-human-the-thorny-ethics-of-growing-babies-outside-the-womb)
Știința actuală ne spune că pîntecele mamei nu este decît un sac biologic prielnic dezvoltării embrionului uman. Bazîndu-se exclusiv pe tehnologie, știința modernă a devenit incapabilă să vadă lumea interioară. Interiorul mamei este cea dintîi mărturie a locului vieții adevărate. Viața interioară este atît de bogată, de vie și de puternică, încît există riscul să o confundăm cu viața adevărată. Este eroarea victimelor spiritualității actuale dominantă, o spiritualitate pervertită care ne înstrăinează de viața adevărată în aceeași măsură în care o face și știința tehnologizată de astăzi.
Viața interioară este locul unde ne putem întîlni cu viața adevărată, cu viața care ne crește dinăuntrul nostru înăuntrul ei. Despre această viață ne vorbește glasul nostru interior de fiecare dată cînd mărturisește că „așteaptă învierea morților și viața veacului ce va să fie.”
