Cele două ediții românești ale cărții lui C. S. Lewis, The Screwtape Letters (Scrisorile lui Zgîndărilă. Scrisorile unui drac bătrîn către un drac tînăr, Cluj, Editura Logos, 1993, traducere de Mirela Rădoi și Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, București, Editura Humanitas, 2003, traducere Sorana Corneanu), reproduc prefața scrisă de Lewis în 1941 pentru prima ediție a cărții, cea din 1942. Cu toate acestea, Lewis a mai scris în 1960 o prefață pentru ediția din 1961 a cărții The Screwtape Letters and Screwtape Proposes a Toast.
Ediția din 1961 cuprindea continuarea Scrisorilor prin discursul oferit de Screwtape la colegiul tinerilor demoni, ocazie folosită de Lewis pentru a critica sistemul de educație publică din Statele Unite. Screwtape Proposes a Toast a apărut în 1959 în Saturday Evening Post (http://www.saturdayeveningpost.com/wp-content/uploads/satevepost/screwtape-proposes-a-toast-SEP.pdf) și a fost inclus în majoritatea edițiilor ulterioare ale Scrisorilor.
După cum declară Lewis într-o scrisoare către editor,
„În Prefața din 1960 sunt eu însumi, vorbind în propria mea persoană și oferind fapte autobiografice precise. Prefața scrisă în 1941 face parte din fantezia sau convenția proprie Literelor – rostită de imaginarul C.S.L., care a surprins cumva o corespondență diabolică. În Prefața din 1960, apar pe scenă în hainele mele obișnuite și mă adresez publicului. Apoi luminile se sting și cortina se ridică și, iată-mă, cel din 1941, gata machiat și costumat potrivit rolului, rostind un prolog care face parte din piesă.” (Scrisoare către Jocelyn Gibb, 9 Oct. 1960, The Collected Letters of C. S. Lewis, vol. 3)
Prefața din 1960 ar merita să apară ca un eseu în sine despre natura răului din perspectivă creștină. Sper să o pot traduce și publica pe acest blog după ce voi clarifica aspectele legate de copyright. Dar următorul pasaj din această prefață ar trebui să ne facă mai atenți la întruchipările răului și să ne risipească iluzia că nimicirea și profanarea urmărite în mod real de rău ar putea fi atinse doar prin mijloace rele. De fapt, așa cum am mai precizat recent, răul își realizează scopul mai ales prin mijloace aparent bune și prin persoane admirabile. Răul poate distruge mai ușor binele comun adevărat printr-un fals bine personal și binele personal adevărat printr-un fals bine comun.
*
C. S. Lewis: „Simbolurile literare sunt mai periculoase pentru că nu sunt atît de ușor de recunoscut ca simbolice. Cele ale lui Dante sunt cele mai reușite. În fața îngerilor lui cîntăm copleșiți. Diavolii săi, după cum a remarcat pe bună dreptate Ruskin, în furia, răutatea și obscenitatea lor, seamănă cu mult mai mult cu ceea ce trebuie să fie ei în realitate decît orice personaj similar întîlnit la Milton. Diavolii lui Milton, prin măreția și poezia lor înaltă, au făcut mare rău, iar îngerii lui le datorează prea mult lui Homer și Rafael. Dar imaginea cu adevărat distructivă a diavolului este Mefisto al lui Goethe. Faust, nu Mefisto, este cel care manifestă cu adevărat concentrarea nemiloasă, neadormită și gravă asupra sinelui, care este semnul iadului. Mefistofelul plin de umor, civilizat, moderat și adaptabil a contribuit la întărirea iluziei că răul este eliberator.
Un om mai mic poate evita uneori singura eroare făcută de unul mare și eram hotărît ca propriul meu simbolism să nu greșească în felul în care a făcut-o Goethe. Căci umorul implică un simț al proporției și o putere de a te vedea pe tine însuți din exterior. Orice altceva am atribui ființelor care au păcătuit din mîndrie, nu trebuie să le atribuim umorul. Satana, a spus Chesterton, a căzut prin forța gravității («Satan fell through force of gravity», joc de cuvinte între caracterul grav al lucrurilor și forța gravitației). Trebuie să ne imaginăm Iadul ca pe o stare în care fiecare este permanent preocupat de propria sa demnitate și progres, în care fiecare are o nemulțumire și în care toată lumea trăiește pasiunile mortale și serioase ale invidiei, importanței de sine și resentimentelor. Sau, cel puțin, pentru început putem considera că se preocupă de lucruri de genul acesta. În rest, propria mea alegere a simbolurilor depindea, presupun, de temperament și de vîrstă.
Îmi plac mult mai mult liliecii decît birocrații. Trăiesc acum în epoca managerială, într-o lume a lui «admin». Cel mai mare rău nu se face în zilele noastre în acele sordide «fundături ale crimei» zugrăvite cu pasiune de Dickens. Nu se face nici măcar în lagărele de concentrare și în lagărele de muncă. Acolo îi vedem doar rezultatul final. Răul este astăzi conceput și pregătit (propus, confirmat, adus la îndeplinire și înregistrat în raport) în birouri curate, mochetate, încălzite și bine luminate, de bărbați liniștiți, cu gulere albe și unghii tăiate și obraji netezi, care nu au nevoie să-și ridice vocea. Prin urmare, în mod firesc, simbolul meu pentru iad este ceva asemănător cu birocrația unui stat polițienesc sau birourile unei afaceri extrem de urîte.”
(C. S. Lewis, fragment din Prefață, The Screwtape Letters and Screwtape Proposes a Toast, HarperOne; Annotated edition, 2013. Traducere de Gheorghe Fedorovici.)
