Nu există un
început rău. Există doar un început bun și un început al răului. Începutul este bun în sine. Tocmai pentru că începutul este
bun în sine, el cuprinde posibilitatea de a fi respins.Altfel nu ar fi bun și dacă nu ar fi bun, nu ar exista.
Dar faptul că începutul este bun în sine nu înseamnă că doar binele poate începe. Răul începe și el, dar începe într-un început care-l precedă. Răul începe în interiorul binelui, printr-o contestare a începutului care-l precedă. Răul este încercarea de desprindere de început prin întemeierea unui început propriu, întemeiat în sine, într-o încercare de a rivaliza cu Dumnezeu. Încercarea este lipsită de sens, întrucît Dumnezeu este dincolo de început. Tocmai pentru că Dumnezeu este dincolo de început, începutul este posibil.
În felul acesta, pentru că răul își contestă propriul început, răul este întotdeauna un refuz al propriei ființe. Ca refuz al propriei ființe, răul este o cădere din ființă. El este întemeiat pe asumarea căderii, transformată într-o alternativă la începutul autentic, cel bun.
De la căderea primilor oameni, începutul răului se transmite la toți urmașii lor. El rămîne prezent în toți oamenii, chiar și în cei care au rămas statornici în bine. De aceea, punerea începutului bun presupune lepădarea asumată de începutul răului, de falsul început. Punerea începutului bun este o lucrare duhovnicească permanentă, pe care o descoperim în special în volumele Filocaliei.
Hristos a pătimit înainte de a învia. Noi începem cu ceea ce El a împlinit: cu Învierea. A pune început bun înseamnă a începe cu Învierea și a pătimi după. Pătimim după ce înviem duhovnicește în Hristos. Toți oamenii pătimesc, dar creștinul pătimește ca un înviat, nu ca un osîndit așa cum pătimesc toți necreștinii. Oricare ar fi starea noastră, în mănăstire sau în lume, bărbați sau femei, tineri sau vîrstnici, punerea începutului rămîne o lucrare de implicare totală și cît mai constantă a tuturor puterilor noastre sufletești și raționale.
După cum aminteam și în postarea anterioară (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/12/a-pune-inceput.html), astăzi există un proiect global de impunere a unui nou început, a unui „restart”, care se prezintă ca singura soluție pentru omenire. După cum au observat deja creștini din toată lumea, nu avem de-a face cu un nou început, ci cu aceeași veche alternativă la începutul bun, descrisă astăzi în termenii progresului tehnologic. Cîtă vreme însă creștinii se vor limita la refuzarea acestui nou început, fără a pun început bun vieții lor, ei vor rămîne de fapt captivi într-o variantă mai primitivă a răului.
A pune început bun vieții este o lucrare care cere dreaptă credință, curăție, trezvie, smerenie și iubire, „cu toată inima noastră, cu tot sufletul nostru și cu tot cugetul nostru”. Este o artă care presupune mai multă dedicare, pasiune și virtuozitate decît cea mai exigentă dintre artele frumoase. Este filo-calia, arta cultivării frumuseții adevărului. Este cea mai grea dintre arte.
Cu toate acestea, în România, punerea începutului bun este făcută și mai grea de faptul că aproape toți cei care reprezintă ortodoxia – elita ortodoxă, purtătorii de cuvînt ai BOR, ierarhia, presa bisericească, platformele media ortodoxe – nu fac altceva decît să falsifice începutul bun, parazitîndu-l, împiedicîndu-i creșterea prin deturnarea lui ideologică sau gnostică, prin semnalarea amăgitoare a începutului bun în orice manifestare a unui bine aparent sau prin tăcerea trădătoare în fața tuturor acestor acțiuni permanente de corupere a punerii începutului bun.
După cum arăta părintele John Chryssavgis într-una dintre cele mai cuprinzătoare lucrări care există în limba română în legătură cu alcătuirea omului din perspectiva nevoinței duhovnicești,
„lupta împotriva [demonilor] este complicată și îngreunată de faptul că ei pot face efectiv bine. Ei sunt atât de înșelători, încât este posibil să avem gânduri bune, dar care, în realitate, sunt demonice. Se pot primi sugestii de curățenie, care în realitate sunt necurate. Demonii pot simula virtuțile; ei se pot preface chiar în îngeri (2 Cor. 11, 14) și pot lua aparența unor sfinți. Ei se străduiesc să «câștige teren» în suflet luând chip de îngeri sau de martiri, oferind chiar unele «daruri.» Acesta este motivul pentru care lupta împotriva lor impune existența darului discernământului duhovnicesc, rod al celor desăvârșiți, al celor întăriți în războiul nevăzut. Cu toate acestea, deși demonii pot apărea ca virtuți, aceasta este o «fățărie» din partea lor. În fapt, ei nu au decât un singur țel: nimicirea sufletului. Chiar dacă un demon pare să-l contrazică pe un altul, în realitate ei își pregătesc calea unul altuia, lucrând împreună la împlinirea scopului lor ucigător. Strategia războiului dus împotriva noastră este atât de bine plănuită, încât uneori dă impresia unei colaborări cu semenii noștri.” (John Chryssavgis, Sfântul Ioan Scărarul: de la Pustia egipteană la Muntele Sinaiului, Sophia, 2005, p. 279-280)
Lumea ortodoxă din România nu a făcut în ultimii treizeci de ani decît să le fie recunoscătoare frumuseților pustiirii că o apără și o reprezintă în războiul împotriva urîciunilor pustiirii. Cu fiecare nouă victorie în acest fals război, ne-am pierdut tot mai mult puterea de a pune început bun și capacitatea de a-l mai recunoaște.
