Am avut șansa de a întîlni, cu mulți ani în urmă, un monah care punea început vieții lui de cîteva ori pe zi, cu o candoare și o hotărîre pe care le mai putem regăsi astăzi doar în Pateric.
Creștinul punea început vieții lui printr-o dublă lucrare care implica moartea față de păcat și o stare de ascultare lăuntrică de mare finețe realizată sub îndrumarea unui monah înduhovnicit. Dar astăzi păcatul personal nici măcar nu mai este recunoscut ca păcat, iar acolo unde mai există totuși fie și o slabă recunoaștere a păcatului, el este uitat imediat, înainte de a-l deplînge și de a cere iertarea. Tot mai mulți creștini trăiesc în felul acesta și nu au nevoie să citească Ziarul Lumina pentru a afla că această viață este în regulă – o știu și singuri. De aceea, nici măcar nu-și pot propune să pună început vieții lor, iar dacă ar dori să o facă, ar confunda această lucrare cu dezvoltarea personală și descoperirea de sine recomandate în cadrul rubricii de psihologie a cotidianului Patriarhiei.
A pune început vieții noastre nu înseamnă a deveni mai buni („măcar acum, de sărbători”, cum ne îndeamnă clerul cu înțelegere și bunăvoință). Nu înseamnă nici măcar a deveni sfinți. A pune început vieții noastre înseamnă a învia din moartea în care ne aflăm, o moarte mai adîncă și mai cumplită decît moartea trupească, înseamnă a trăi Învierea în această împărăție a morții, înseamnă a fi un locuitor al Împărăției Tatălui în această lume căzută în ea însăși.
Astăzi, stăpînitorii acestei lumi vor să pună început lumii. Un început care încearcă să pună sfîrșit Celui fără de început. O nouă umanitate, produsă biotehnologic și convertită la religia nemuririi nu poate fi decît un nou neam omenesc, necontaminat de păcatul originar. Odată cu întreruperea lanțului genetic este întreruptă și moștenirea păcatului. Prin urmare, omul reinventat, recreat de ingineria genetică este un om liber de păcat. Fiind liber de păcat, nu mai are nevoie de mîntuire, este deja mîntuit. În felul acesta, Nașterea celui Fără de început devine inutilă, iar Jertfa lui Hristos devine zadarnică. Acest nou om nu mai are nevoie de Dumnezeu și, cel puțin teoretic, ar trebui să nu mai moară. În cel mai rău caz, este „salvat” prin descărcarea memoriei/conștiinței sale (mind uploading) într-un procesor (https://www.theguardian.com/technology/2019/oct/20/mind-uploading-brain-live-for-ever-internet-virtual-reality).
Stăpînitorul acestei lumi urmărește să le arate oamenilor că neascultarea de Dumnezeu nu sfîrșește obligatoriu în moarte. Dar în episodul ispitirii Evei, el nu spune că oamenii vor avea viață, ci doar că nu vor muri (Facerea 3, 3). Ceea ce este, desigur, parțial adevărat: osîndiții din iad nu sunt morți. Dar nici nu sunt vii.
Noua Evă, Maria, Maica Domnului, participă prin ascultarea ei la începutul adus oamenilor prin Întruparea lui Dumnezeu Fiul, care rămîne ascultător Tatălui pînă la moarte. Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al omului pentru ca omul să devină fiu al lui Dumnezeu.
Cine sunt fiul sau fiica? Sunt, de fiecare dată, începutul. Început nu doar al vieții, ci, mai ales, început cu viață în el. Nu putem pune început vieții noastre, nu putem avea viață în viața noastră decît devenind fii și fiice în Fiul prin moartea față de Adamul cel vechi și ascultarea de Adamul cel nou.
