„Este o satiră înspăimîntătoare și o epigramă despre epoca modernă în ideea că singurul folos pe care îl poate oferi singurătatea constă în a face din ea o pedeapsă, o condamnare la închisoare.”
Søren Kierkegaard
Lumea de astăzi nu este o lume care nu vrea să știe adevărul. Acea lume s-a sfîrșit în Vest după Al Doilea Război Mondial iar în țările est-europene odată cu sfîrșitul comunismului (culturile est-europene s-au împotrivit de altfel modernității, adică proiectului căutării adevărului pe cont propriu, împotriva tradiției, precum și comunismului, identificat ca una dintre realizările politice ale modernității; cultura românească este poate singura cultură europeană care a supraviețuit pînă în postmodernism fără să fie afectată nici de Renaștere, nici de cultura modernă; de aceea, la noi s-a ajuns direct la imaginarea adevărului, lipsindu-ne etapa intermediară a contestării lui).
Lumea de astăzi constituie o etapă nouă, dar previzibilă, de degradare a proiectului modern: cînd nu vrei să știi adevărul ajungi inevitabil să vrei să nu știi adevărul. Acesta este singurul scop pentru care există mass-media și rețelele de socializare: compromiterea oricărei încercări personale de a căuta adevărul printr-o dublă mișcare în care, pe de o parte, accesul la informație și preocuparea pentru informare sunt prezentate ca mijloace de adaptare și promovare în societate, iar pe de altă parte suspiciunea față de caracterul obiectiv și adevărat al informației oficiale este denunțată ca reacție conspiraționistă adversă față de imunitatea la manipulare a corpului social.
În acest scop,
adevărul este întemeiat pe mitul expertului. Dacă în paradigma culturală
anterioară expertul era validat de interesul lui pentru adevăr, astăzi expertul
este un produs media, o convenție folosită doar pentru a garanta adevărul invocat astăzi. Adevărul de astăzi, stabilit inițial la nivel politic,
este ulterior confirmat de expertul din științele sociale (care au ajuns să
cuprindă și domeniul medical). Oricare ar fi competența reală a expertului, ea
nu contează, expertul fiind o simplă formalitate în mecanismul de impunere a
deciziei politice. Expertul de astăzi nu este cercetătorul care ajunge la concluzii valide, confirmate de comunitatea oamenilor de știință din domeniul respectiv, ci autoritatea care acceptă să valideze o decizie politică printr-o expertiză ulterioară și adaptată deciziei.
Întrucît singurătatea ne oferă posibilitatea reculegerii și introspecției, adică ocazia de a ne pune întrebări și nevoia corespunzătoare de a găsi răspunsurile corecte, singurătatea este considerată astăzi un lucru rău, care trebuie desființat de urgență. Nu mă refer aici la acea singurătate a oamenilor uitați, abandonați sau evitați din cauza vîrstei, a statutului social sau vaccinal, ci la singurătatea domestică, naturală, proprie domeniului vieții private. [Pasaj editat prin adăugarea unor precizări, 28.12.2021: Astăzi, a sta în casă este un lucru rău; practic, a devenit sinonim cu izolarea voluntară, deci cu o respingere a societății și o condamnare implicită a ei. Cel care nu participă permanent și din toată inima la viața socială este un potențial terorist. Tocmai pentru ca statul în casă, ocrotirea și cultivarea intimității să fie receptate ca ceva dăunător, ele sunt impuse de adversarii de astăzi ai omului ca o pedeapsă, în timp ce manifestarea libertății se realizează exclusiv la mall și în club. Prin urmare, libertatea de mișcare nu este admisă în general, în forme care includ plimbarea solitară, ci mai degrabă ca mijloc exclusiv de socializare eventual în alte spații închise, dar controlate în primul rînd prin simpla prezență a grupurilor sociale].
Omul modern se bucura să ajungă acasă. Pentru urmașul lui de astăzi, însă, a ajunge și a rămîne în casă este un lucru înjositor. Este o formă de dezertare, o dovadă a lașității spiritului de trădător. Doar bolnavii stau în casă și poate că de teama de a nu părea bolnavi cu adevărat, pînă și bolnavii ies din casă. Într-o societate în care boala reprezintă o formă de trădare a noului ideal social al sănătății globale, oricine stă în casă este un individ suspect, un potențial infectat cu virusul antisocial, mai periculos decît orice alt virus biologic.
În aceste condiții, a nu sta în casă sau a socializa chiar și în casă prin intermediul rețelelor de socializare, devine o obligație civică, o datorie morală și dovada adevăratei umanități. Copiii trebuie să meargă la grădiniță, la școală, nu atît pentru a învăța ceva, ci în primul rînd pentru a socializa. Trebuie să iasă afară să se joace împreună nu pentru a se simți bine, pentru a se distra și cunoaște între ei și fiecare pe sine, ci pentru a socializa. Pînă și cîinii sunt scoși la plimbare în acest scop. Recent, am auzit că există fenomenul tot mai răspîndit ca școala să solicite elevilor, prin diriginții lor, să trimită fotografii de la evenimente personale precum împodobitul bradului și alte asemenea ocazii de intimitate familială. În felul acesta, copiii sunt obișnuiți prin constrîngere cu ideea că trebuie să împărtășească aspectele personale ale vieții lor, iar cine nu se supune este privit ca un element ostil societății. Un astfel de elev trebuie salvat, ajutat ca un om bolnav care are nevoie de o grijă specială din partea societății, hotărîtă să-l înconjoare cu atenție și dragoste și să nu-i mai dea drumul decît în momentul în care persoana respectivă a uitat de casă, asemenea lui Făt-Frumos ajuns pe tărâmul zînelor din basmul „Tinerețe fără de bătrînețe și viață fără de moarte”.
Pentru că nu pot crea o lume nouă fără a produce mai întîi un om nou, cei care conduc astăzi lumea urmăresc să transforme omul. Dar nu-l pot transforma înainte de a scoate din el nevoile vitale de liniște, de singurătate, de adevăr. De aceea, omul trebuie împiedicat cu orice preț să stea în casă, iar în cazul în care se face vinovat de această crimă, nu trebuie lăsat să ajungă acasă mai ales atunci cînd se află în propria lui casă.
Lucrul încurajator este că liniștea ne așteaptă în casă. Aici putem găsi oricînd acea liniște în care încă putem auzi vibrînd bățul aruncat în copilărie de care ne vorbește poezia lui Peter Handke, „Song of Childhood”:
When the child was a child,
It threw a stick like a lance against a tree,
And it quivers there still today.
După cum ne arată Kierkegaard în pasajul următor, trebuie doar să o lăsăm să ne vorbească:
„Dacă uiți să introduci liniștea în casa ta, atunci cel mai important lucru lipsește. Tăcerea – nu, nu este ceva precis și nici nu constă pur și simplu în absența vorbirii. Dimpotrivă, liniștea este asemenea luminii calde dintr-o cameră plăcută, precum atmosfera prietenească dintr-o cameră simplă. Nu este ceva despre care să vorbești. Liniștea este acolo și își manifestă puterea ei binefăcătoare. Liniștea este ca tonul, tonul fundamental căruia nu i se dă atenție și care se numește tonul fundamental tocmai pentru că se află la baza sunetelor. Iar tăcerea adusă într-o casă – aceasta este iscusința veșniciei de a face din casă un acasă.”
(Provocations. Spiritual Writings of Søren Kierkegaard, Plough Publishing House, 2007, p. 372, trad. din engleză de Gh. Fedorovici. Volumul poate fi descărcat gratuit de pe site-ul editurii la https://www.plough.com/en/topics/faith/discipleship/provocations)
