Omul modern este antropofag prin natura lui. Orice om care-și pierde locul propriu devine antropofag la un moment dat. Odată cu pierderea locului propriu, omul se dezintegrează, se desface, devine dislocat în el însuși din el însuși. Omul dislocat este un om desfăcut. Omul dislocat nu este făcut din elemente distincte (minte, duh, suflet, trup, cu puterile lor corespunzătoare) care comunică între ele într-o unitate personală, ci este rezultatul unei desfaceri. Nu doar elementele lui sunt izolate unele de altele, ci fiecare dintre aceste elemente este la rîndul lui în conflict cu celelalte și cu sine.
După cum arată Max Picard în Atomizarea (Limes, 2019), doar oamenii întregi pot iubi fiindcă doar oamenii întregi au timp. Primul lucru pe care-l dăruiește persoana iubitoare este timp. Întrucît doar persoana are timp (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/05/persoana-si-timp.html), doar persoana poate iubi. Omul dislocat nu dăruiește, ci investește chiar și atunci cînd pretinde că dăruiește (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/11/despre-libertate-si-ideologie-in-citeva.html).
Fiind făcut din bucăți disparate, omul modern își pierde puterea de a iubi. Cu toate acestea, întrucît des-facerea lui este nefirească, iar elementele care aparțin constituției sale se atrag reciproc fără a se putea reface (cîtă vreme omul rămîne în afara sa), el resimte această atracție interioară ca nevoie de a fi iubit, semn al unei nevoi mai adînci de o unitate originară a lumii și a sa. Antropofagia omului modern este determinată de această sete de iubire, o nevoie dureroasă pe care în absența capacității de a avea o relație normală cu o ființă întreagă, este nevoit să și-o satisfacă singur, fie urmărind iubirea oamenilor întregi, fie mulțumindu-se cu simulacrul de iubire constituit de atenția publicului în cazul unei persoane publice (artiști, intelectuali publici, vedete media) sau de atenția oferită de „prietenii” virtuali în cazul celorlalți (atenție satisfăcută și totodată stimulată prin publicarea fotografiilor personale și prin acordarea de like-uri și de inimioare), fie realizînd relații hrănitoare de prietenie cu oameni care i-ar putea satisface nevoia de a fi iubit.
Nevoia de a fi iubit este firească, dar nimeni pînă la omul modern nu a făcut din această nevoie un drept pentru sine (și o obligație din partea tuturor celorlalți). Dimpotrivă, lăsînd deoparte iubirea cavalerească ca ideal de neatins care făcea ca bărbatul să se simtă nevrednic de iubire oricît de nobil, de sfînt sau de eroic ar fi trăit, omul premodern iubea și era iubit așa cum respira. Iubirea ținea de firescul vieții, era un sentiment natural al vieții. De-abia omul modern a făcut din iubire un instrument, ceva separat de viața cotidiană – ceva separat de el însuși. Tocmai pentru că nu mai știa ce este iubirea, omul modern s-a simțit obligat să și-o imagineze.
Literatura modernă este în mare parte un efort expediționar în căutarea iubirii. Odată cu pierderea locului propriu, omul încearcă să și-l refacă ficțional, pentru că, după cum am spus, nu poți iubi dacă nu ești întreg și nu poți fi întreg în afara locului tău. În ficțiunea premodernă, acțiunea se petrece într-o lume comună tuturor cititorilor, precum în ciclul Lancelot-Graal-Regele Arthur, Divina Comedie sau Povestirile din Canterbury. Don Quijote semnalează deja condiția omului rătăcitor într-o lume fisurată de începutul pierderii locului propriu ca reper stabil. Poveștile omului modern nu mai împărtășesc o lume comună și nu mai oferă participarea, regăsirea tuturor într-o lume comună. Ele sunt tot mai puțin personale pe măsură ce devin tot mai intime, adică tot mai izolate în fragmentarea lor. Pe rînd, personajele, uneori și autorul, iar ulterior mai ales criticul literar devin călăuzele indispensabile în misiunea de căutare a Graalului oferit în fiecare operă literară modernă, fără ca cititorul să se regăsească împlinit la capătul încercărilor la care este supus de-a lungul traversării unui teritoriu care nu cuprinde vreun loc, ci doar semnalarea absenței acestuia.
Odată cu inaugurarea metaversului, a unei lumi virtuale perfecte, capabilă să deformeze nevoi omenești reale tocmai prin pretenția că le poate satisface și încă la un nivel îmbunătățit (enhanced), omul va fi expus cu violență unei fragmentări lăuntrice fără precedent, încît fie va respinge îngrozit nu doar lumea virtuală, ci orice lume care-i refuză locul, fie se va dezintegra.
Metaversul promite să ofere o lume în care omul se poate reface singur prin iubirea unui alter ego digital. Va înceta un astfel de om să fie un antropofag sufletesc? Se va putea el hrăni dintr-un suflet digital? Sau, dimpotrivă, va deveni victima celor care se hrănesc din sufletele oamenilor fragmentați prin Cădere, victima celor care, pentru a-și alina foamea veșnică care-i chinuie pe toți cei răzvrătiți împotriva Creatorului, le oferă oamenilor posibilitatea separării definitive de Izvorul iubirii, locul personal al omului?
