Spuneam cu altă ocazie că ne naștem cu minciuna în minte, dar cu puterea de a recunoaște adevărul în inimă. Mă tem însă că lucrurile sunt mai complicate. Inima poate fi înșelată la fel de ușor cum poate fi înșelată și mintea. Fără o inimă trădătoare, nu am putea practica cu seninătate disonanța cognitivă sau afectivă.
Dacă inima noastră nu ne-ar trăda, nu am putea ajunge să refuzăm să recunoaștem ceea ce vedem, ceea ce știm că tocmai se-ntîmplă: și anume, că cei în care ne-am pus încrederea ne mint și ne trădează fără scrupule. Dacă inima noastră nu ne-ar trăda, nu am accepta să fim trădați de cei în care ne-am pus încrederea (elita de dreapta, intelectualii conservatori sau cei de stînga, ierarhia ortodoxă, o anumită forță politică „salvatoare”, experții în soluții eficiente și sigure etc) și nu i-am trăda în felul acesta pe toți cei care și-au pus încrederea în noi.
Ceea ce înseamnă că metanoia, schimbarea
minții, este insuficientă. Trebuie să ne schimbăm și inima.
