Într-o postare recentă, Mircea Platon arată că prin reducerea (sau chiar eliminarea) preocupării pentru rezolvarea problemelor în cadrul procesului de învățare se ajunge de fapt la probleme mult mai grave (https://www.scoalaclasica.com/post/de-ce-trebuie-s%C4%83-rezolve-elevii-probleme-la-ce-le-folose%C8%99te-%C3%AEn-via%C8%9B%C4%83)
Părinții ajung să accepte sau chiar să ceară acest lucru și pentru că au o înțelegere deformată a folosului confruntării cu o problemă. Ei gîndesc orice efort în sensul unui profit material: ce îmi iese din treaba asta? Gîndirea este utilă doar în măsura în care poți să faci ceva cu ea, dacă cîștigi din ea, altfel este un handicap.
Cine gîndește așa, ar trebui să fie de acord că este nevoie de foarte puțin creier ca să faci bani. Un deficit de caracter reprezintă de asemenea un atu esențial. Oamenii de cultură care au prosperat atît în comunism, cît și în perioada post-comunistă o pot confirma. Într-adevăr, pentru cine gîndește în logica pieței, rezolvarea unei probleme nu este profitabilă. De aceea, în această logică un lucru defect nu mai este „rezolvat”, adică reparat, ci înlocuit cu altul mai nou, adică mai prost. Iar, uneori, se poate întîmpla ca problemele să fie ele însele înlocuite cu probleme mai mari dacă previziunile de piață recomandă acest lucru. Dacă succesiunea pandemie – războiul din Ucraina este poate o sugestie deplasată, putem să ne gîndim la problemele aduse de înlocuirea cărții cu e-book-ul, sau cele legate de înlocuirea calului cu motorul cu ardere internă și a acestuia cu motorul electric.
Înainte trebuia să știi matematică pentru a putea socoti și trebuia să știi să socotești pentru a putea măsura corect timpul și spațiul. Dar pe măsură ce noua realitate, cea virtuală, are tot mai puțină legătură cu timpul și spațiul, trebuie să știi doar atîta matematică cîtă ai nevoie pentru a putea opera – sau, pe măsură ce lucrurile devin tot mai interactive, pentru a fi operat de – un computer. Noua tehnologie este una care face lucrurile în locul nostru, care gîndește în locul nostru și de aceea nu are nici o legătură cu uneltele și mecanismele tehnologiei anterioare, care doar îl ajutau pe om, fără să-l transforme. Noua tehnologie a devenit parte din om și omul parte din ea. GPS-ul ne calculează acum spațiul și timpul, traseul cel mai sigur și ne localizează cu precizie într-o lume care ne devine tot mai străină. După cum arată Greg Milner în Pinpoint: How GPS is Changing Technology, Culture, and Our Minds (W. W. Norton & Company, 2016), cei care se lasă călăuziți de GPS au cea mai redusă experiență a spațiului pe care-l traversează și de multe ori ajung să fie conduși la moarte nu pentru că sistemul GPS ar fi fost defect, ci tocmai pentru că a fost atît de precis, conducîndu-i pe trasee reale, dar periculoase, abandonate sau închise între timp. Milner menționează rezultatele antropologilor care au studiat efectele utilizării GPS-ului la populația inuită din zona arctică: eschimoșii care au abandonat tradiția lor milenară de orientare în pustiurile arctice în favoarea GPS-ului au renunțat practic la o parte însemnată a culturii lor, care presupunea înțelegerea urmelor, a semnelor legate de vînt și de zăpadă (p. 114-115. Vedeți un fragment lămuritor din carte la https://arstechnica.com/cars/2016/05/death-by-gps/).
Problema abandonării problemelor nu este doar o problemă a sistemului de învățămînt; nu este una doar cu trei termeni, elev-profesor-părinte. Este, după cum arată Mircea Platon, o problemă a întregii societăți. Pentru că rezolvarea unei probleme nu verifică doar cunoștințele elevului. Ea îi confirmă în același timp o certitudine cu privire la realitate. Problemele ne demonstrează că nu putem ignora realitatea și că nu putem rezolva realitatea recurgînd la sentimente și la stări de spirit. Rezolvarea unei probleme este mai degrabă sursa unei stări sănătoase de spirit, produsă de sentimentul că există principii și valori constante fără de care nu pot găsi rezultatul corect. Altfel, ajungem să admitem că științele exacte sunt discriminatorii în raport cu realitatea mea, întrucît îmi anulează dreptul meu de a a-mi construi realitatea pe care mi-o doresc.
Toate disciplinele descurajează această pretenție absurdă, dar încurajată de noul sistem de educație, care îl dezorientează în mod programatic pe elev în felul acțiunii GPS-ului, care produce potrivit antropologului menționat de Greg Milner „desprindere” de lume („disengagement”). Toate disciplinele pun problema sensului, toate vorbesc despre o cauză primă și o cauză finală, despre un scop, despre o ordine stabilă. Problema din disciplinele școlare și rezolvarea ei nu trebuie văzute doar în termeni economici, ca un lucru care trebuie gestionat, aplanat, prezentat, speculat și eventual vîndut ca oportunitate. Problema este o încercare nu doar pentru inteligența elevului, ci și pentru iubirea lui. Pentru că dacă nu ar putea fi iubită, realitatea nu ar putea fi niciodată înțeleasă. Elevul trebuie să rezolve probleme pentru că în felul acesta poate înțelege mai bine, odată cu rezolvarea unor exerciții cu funcții, de pildă, rolul lui de apărător al realității. Înainte de a fi un exercițiu de inteligență, rezolvarea unei probleme este un exercițiu de responsabilitate față de o lume care, altfel, ne devine la fel de străină precum unui turist orientat de GPS.
