Fot-fot-bal

 

Termenul „fotbal” și jocul la care se referă vine de la combinația dintre picior (foot) și minge (ball). Dar asta nu înseamnă că în fotbal există o relație exclusivă între picior și minge. Piciorul unui jucător poate urmări la fel de bine un alt picior, și anume piciorul adversarului în special cînd acesta se află în contact cu mingea sau urmează să atingă mingea.

Această viziune alternativă de joc, care ar putea fi numită foot-foot-ball, a fost demonstrată aseară în jocul FCSB-ului împotriva celor de la Manchester United. Puțină lume știe însă că stilul românesc de joc reprezintă în realitate fotbalul originar (https://en.wikipedia.org/wiki/Camping_(game) ), în care scopul nu era în primul rînd să marchezi, ci să-l împiedici pe adversar să o facă. Principiul este cît se poate de logic: după ce ți-ai eliminat adversarul ori i-ai redus măcar parțial capacitatea de mișcare, poți să înscrii mult mai ușor. De pildă, un gol meritat este de-abia unul în care portarul echipei adverse nu a putut interveni pentru că deja nu mai putea sta decît cel mult într-un picior în timp ce fundașii adverși își ștergeau sîngele care le intra în ochi după ce au fost driblați în forță. Nu doar că în felul acesta ți-ai sporit șansele de a marca, dar ți-ai umilit efectiv adversarul, realizînd astfel scopul adevărat al jocului.

Din păcate, odată cu aducerea jucătorilor străini în fotbalul românesc există riscul ca stilul românesc de joc să se schimbe radical, atenția jucătorilor români mutîndu-se asupra mingii în loc să urmărească părțile vulnerabile din corpul adversarilor. Dacă se va întîmpla acest lucru, atunci străvechiul stil englezesc de fotbal, practicat astăzi doar de jucătorii români, va lua sfîrșit poate pentru totdeauna.

Sigur, fotbalul se poate juca și urmărind mingea și încercînd să marchezi ignorîndu-ți total adversarul, după cum au demonstrat-o englezii aseară într-un mod atît de previzibil, deci atît de plictisitor. Multă lume consideră că ce joacă marile echipe europene ar fi fotbal, ceea ce pune o presiune nedreaptă asupra jucătorilor români, care joacă un stil de fotbal mult mai greu și, de aceea, mult mai frumos. De fapt, stilul românesc este superior atît prin vechime, cît și prin curaj. Nu veți mai vedea nici un alt jucător pasînd exact către un coechipier aflat între șase adversari, așa cum au făcut-o constant cei de la FCSB aseară. Pentru asta îți trebuie viziune, curaj și 50.000 de prieteni corespunzători prin apropiere în cazul în care adversarii cer explicații după ce au reușit în mod surprinzător să se ridice de jos. 

De aceea, în condițiile în care nimeni în afară de jucătorii români nu mai joacă fotbalul așa cum se juca cu secole în urmă, putem afirma că, indiferent de rezultat, victoria ne aparține de fiecare dată. Pînă la urmă, frumusețea jocului nu este dată de numărul de goluri înscrise, ci de numărul celor rămași în picioare la final. În definitiv, cît de nedemn și de lipsit de noblețe este să urmărești o minge și cît de bărbătesc și de nobil este să-ți pui adversarul la pămînt! Stilul românesc de fotbal face din fiecare meci un eveniment memorabil, o ispravă sîngeroasă, o zi de Sîn-Crispian, a celor 

 

„puțini și norocoși, legați ca frații;

Că toți ce-și varsă sîngele cu mine

Sînt frații mei și-nnobilați vor fi,

Oricît de-umili, de-această zi.” 

 

(W. Shakespeare, Henric al V-lea, IV, 3, trad. Ion Vinea, în Shakespeare, Opere complete, vol. 4, București, Editura Univers, 1985, p. 402)

 

Din păcate, Călin Georgescu nu blufează

 

Dan Ungureanu consideră că Georgescu blufează (https://www.contributors.ro/calin-georgescu-blufeaza/?utm_source=hotnews.ro&utm_medium=referral&utm_campaign=feed_feed_hotnews_ro_hn-contributors_sidebar_links). Dacă Georgescu ar blufa, ar însemna că ar fi posibil să aibă dreptate, că ar fi posibil să aibă cărțile pe care pretinde că le are. Problema este că Georgescu are cărți, numai că ele sunt de la un alt joc. Cărțile cu care Georgescu vrea să joace la masa realismului politic sunt cărți de tarot. Ele sunt convingătoare doar în rîndul electoratului păgîn din România. Nici măcar Becali nu mai crede în vrăjitoria lui Georgescu și preferă scutul NATO în locul scutului energetic astral.

Prin urmare, deși este adevărat că reușita unui bluf depinde de jocul psihologic al unui jucător, deci de postura lui, după cum arată dl Ungureanu, cred că Georgescu a reușit să convingă nu atît prin imaginea sa, ci pentru că discursul lui mitologic se adresează unui segment care preferă ordinea mitologică celei istorice în măsura în care este totuși capabil să facă diferența. Prezența fizică a lui Călin Georgescu, gesturile lui nu au doar simplul avantaj al imaginii asupra argumentelor formulate în scris (să nu uităm că Georgescu are patru cărți publicate); avantajul lor este asigurat de recursul la autoritatea mitului, exprimat desigur în primul rînd prin intermediul imaginației și ulterior prin cel al logicii. Aș adăuga totodată că publicul pro-occidental s-a dovedit la fel de sensibil ca publicul lui Georgescu la „ținuta, eleganța, prestanța, seriozitatea” candidatului și a membrilor acestui segment, calificat vizual mai întîi de orice ca tineri, frumoși și liberi. Și dacă susținătorii lui Georgescu „nu mai ajung la conținut”, fiind orbiți probabil de ambalaj, sunt curios dacă electoratul care l-a votat de două ori pe Iohannis ca președinte al României pentru „ținuta, eleganța, prestanța, seriozitatea” lui a ajuns între timp și la conținut.

Această dimensiune mitologică a grupării Georgescu (pentru că celelalte grupări suveraniste sunt considerabil mai pragmatice și poate chiar stînjenite de excesele paranormale ale grupării Georgescu) îi scapă și altui autor care a publicat recent despre posibilitatea ca, spre deosebire Fluierașul din Hamelin, Georgescu să cheme șobolanii: „La noi basmul riscă să se termine ca un film horror: salvatorul nației, care umblă cântând din vuvuzea, ne va arunca chiar în mijlocul șobolanilor.” (https://www.contributors.ro/vuvuzeua-fermecata-si-poporul/?utm_source=hotnews.ro&utm_medium=referral&utm_campaign=feed_feed_hotnews_ro_hn-contributors_sidebar_links). Mărturisesc că nu am reușit să înțeleg pe cine reprezintă șobolanii: Pe ruși? Pe toți cei care „defilează doar cu steaguri tricolore” spre deosebire de „noi ceilalți [care], când ieșim în stradă, le luăm cu noi și pe cele ale Uniunii Europene”?

Unul dintre motivele pentru care dialogul cu discipolii lui Georgescu este dificil este pentru că au un alt cadru de referință. Acest cadru de referință este unul premodern. A le reproșa că „au gîndirea total obturată” este nedrept, dacă ținem cont că oamenii aceștia sunt mai apropiați de lumea lui Chrétien de Troyes, Thomas Malory, Dante, Shakespeare, Cervantes ori Sir Walter Scott decît de lumea universului Netflix în ciuda faptului că cei mai mulți nu au citit nici un rînd din marii autori de literatură cavalerească, de care poate că au auzit doar din filme.

În planul mitologic al discipolilor lui Georgescu, vuvuzelele au o funcție ritualică, deopotrivă de alungare a răului, de trezire a victimelor și de mobilizare războinică. Războiul lor este unul împotriva duhurilor în primul rînd și aici ajungem la al doilea motiv pentru care dialogul cu gruparea Georgescu este dificil: autoritatea lui Georgescu este confirmată și susținută de personalități din BOR. Apelul la Curățenia Generală (CG) nu este unul la lupta anticorupție, ci unul la exorcizarea României.

În fine, cred că al treilea motiv pentru care segmentul progresist este depășit de situație ține de propria lui necinste și de propriul fanatism. Trebuie să ai un obraz foarte gros să te declari ofensat de identificarea poporului român prin admirația pentru ideile lui Georgescu după ce timp de treizeci de ani ai identificat poporul român prin admirația pentru ideile lui Soros, eliminîndu-i implicit din această definiție pe toți cei care nu o împărtășeau.

Este fals că doar Georgescu are răspunsuri proaste, absurde, fantastice. Și tabăra pro-occidentală din România are răspunsuri întemeiate în egală măsură în wishful thinking. Încrederea că UE ne va ajuta pînă la capăt este la fel de neîntemeiată precum a fost încrederea ucrainenilor că UE și NATO îi va ajuta pînă la capăt. Pro-occidentalii pleacă de la convingerea că Moscova vrea să recucerească estul Europei și că orice colaborare cu ei este o trădare a Occidentului, ignorînd deliberat parteneriatul cu Rusia continuat de țările occidentale chiar și după anexarea Crimeii. Dar acesta este subiectul unei alte discuții; am făcut observația aici doar pentru a arăta cît de nerealistă este tabăra pro-occidentală. Noi putem fi pro-occidentali „pînă la capăt”, însă asta nu înseamnă că marile puteri occidentale vor fi pro-românești pînă la capăt. Ele vor fi doar pro-occidentale pînă la capăt cu sau fără noi și chiar poate cu prețul nostru. 

De fapt, prin acest text am vrut să spun că dialogul este imposibil nu doar între cele două tabere, naționalistă și pro-occidentală, ci și pentru orice om normal care încearcă să li se adreseze. Și asta nu doar pentru că fiecare tabără funcționează într-un alt cadru de referință, ci mai ales pentru că nici una dintre cele două tabere nu este cinstită. Și unii și alții sunt sofiști. Și unii, și ceilalți blufează, pretinzînd că au în mînă cărți valoroase cînd de fapt nu au nimic în afară de o relaxare falsă, un narcisism moral nemăsurat, gesturi de semnalizare a propriei virtuți și, mai presus de orice, convingerea că iadul sunt ceilalți.