În ultimii douăzeci de ani, teologii ortodocși au fost stimulați intelectual și material să promoveze și să justifice teologic conceptul de transdisciplinaritate. Principiul transdisciplinarității, lansat la noi odată cu noile concepte de pluri- și multidisciplinaritate prin reformele învățămîntului, urmărea o nouă abordare a învățării care să-i permită individului acomodarea cu diversitatea culturală și cu noile viziuni despre știință în contextul globalizării. În plan teologic, transdisciplinaritatea oferă respectabilitate religiei deschisă în același timp pluralismului religios și dialogului cu știința și cultura.
Însă dialogul este benefic în măsura în care sunt asumate, prezentate și respectate premisele de bază ale participanților. Impresia mea este însă că dialogul transdisciplinar le cere participanților să-și depășească propriile premise epistemologice. Din acest motiv, nu știu dacă el mai poate fi privit ca un dialog, de vreme ce condiționează participarea prin acceptarea unei noi înțelegeri a rolului participanților, respectiv a unei noi înțelegeri a științei și a religiei. Dialogul transdisciplinar mi se pare mai degrabă un trans-dialog între trans-persoane care și-au depășit „limitele” propriilor discipline determinate de condiționarea obiectului și subiectului (vezi interesul acordat recent psihologiei transpersonale de profesori universitari de teologie ortodoxă la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/11/magia-isihasmului-si-ortodoxia-new-age.html.) În felul acesta, teologia este transformată în esența ei, devenind dintr-un exercițiu al rațiunii creștine de aprofundare a dogmei, a conținutului Revelației, un exercițiu de depășire a identității religioase specifice. Teologia creștină devine transreligioasă, iar ținta ei nu mai este Dumnezeul revelat și relația Lui cu omul și creația, ci sacrul și experiența religioasă a noii conștiințe umane, transformată prin noua înțelegere a nivelurilor de realitate.
În radicalismul ei, această nouă înțelegere nu este altceva decît o nouă revelație. Ea trebuie asumată nu doar pentru că este adevărată, ci pentru că reprezintă singura posibilitate de salvare a religiei în fața asediului tehnoștiinței și a lui homo religiosus în fața lui homo economicus, susține Basarab Nicolescu (vezi în special capitolul 16 „Can Science Be a Religion?” din lucrarea sa From Modernity to Cosmodernity: Science, Culture, and Spirituality, SUNY series in Western Esoteric Traditions, 2014).
Deși abordează cu precauție apropierea dintre știință și religie („Este apropierea actuală între știință și religie un semn de slăbiciune sau un semn de putere?” p. 191), B. Nicolescu se străduiește să demonstreze că această apropiere corespunde de fapt naturii celor două domenii ale cunoașterii. Dar această apropiere este necesară în mod special în prezent, cînd omul este amenințat de spectrul transumanismului propus de știința tehnologizată. Însă integrarea științei și religiei printr-o „nouă spiritualitate” (necesară, se sugerează, întrucît actualele spiritualități sunt predispuse, prin atașamentele lor față de propriile tradiții religioase, la diviziune și închidere, p. 200) va genera un transumanism bun, spiritual, superior transumanismului rău, material, al biotehnologiei. Deși Nicolescu nu folosește termenul transumanism în această discuție, el vorbește în schimb despre omul care se transcende pe sine:
„Homo sui transcendentalis este în proces de naștere. Fiecare dintre noi nu vom fi o persoană nouă, ci o persoană renăscută. Această nouă naștere este o potențialitate înscrisă în însăși ființa noastră.” (p. 202)
După cum știe însă orice creștin, omul nu se transcende pe sine așa cum nu se poate mîntui pe sine. De fapt, atunci cînd omul a încercat să se depășească pe sine, a căzut atît de rău încît nu s-a mai putut ridica nici măcar la nivelul anterior Căderii. Iar „potențialitatea” renașterii noastre nu este înscrisă în ființa noastră, ci în firea omenească unită cu cea dumnezeiască în Persoana Fiului întrupat. Din perspectiva nivelului de realitate accesibil creștinismului în urma a peste două milenii de experiență în domeniul renașterii spirituale, renașterea este mai degrabă un dar decît un lucru de la sine înțeles, fiind dăruită oricărui credincios care rămîne statornic în credința sa.
