Este foarte posibil ca eu să fi înțeles lucrurile greșit, dar am impresia că liderii ortodocși din BOR au o problemă cu persoana, care fie e prea multă, și atunci se cade în „nebunia personalismului exagerat” (https://ziarullumina.ro/opinii/editorial/vedetismul-ne-fura-perspectiva-slujirii-adevarate-175048.html), fie este insuficientă și atunci trebuie sporită sau depășită prin dezvoltare personală și psihologie transpersonală (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/11/ortodoxia-trans.html). Dar dacă există într-adevăr un asemenea fenomen antipersonal în BOR, el ar putea fi explicat prin absența unei întemeieri în antropologia teologică ortodoxă. Această nepăsare față de antropologia ortodoxă este responsabilă de apariția unor patologii ale persoanei, de la anularea ei în impersonalul sacru (ori profan), la satisfacerea nevoii de persoană prin notorietatea asigurată de internet și mass-media, prin care persoana este înlocuită cu un monstru dependent de atenție, care le oferă susținătorilor/abonaților/urmăritorilor iluzia persoanei. Ortodoxia românească de astăzi pare să fie mai atentă la concentrația de persoană din om decît la „concentrația” de Hristos din persoana umană, adică la prezența Celui care face ca omul să fie persoană în sensul propriu – teologic – al termenului.
Iluzia persoanei a fost oferită de BOR prin vedetele din cadrul BOR care au luat locul ultimilor mari teologi și duhovnici: Visarion Alexa, Constantin Necula, Constantin Coman, Constantin Sturzu, Vasile Ioana, Calistrat Chifan, PS Ignatie al Hușilor, ca să-i menționez doar pe cei mai cunoscuți. Pentru vedetele cu pretenții intelectuale, precum pr. Constantin Sturzu ori PS Ignatie, modelul de gîndire creștină pare să fie găsit în discursul dlui Andrei Pleșu. În cazul indivizilor mai rudimentari, modelul este oferit de ei înșiși. Oricît de bune ar fi intențiile lor, rezultatul a fost că l-au transformat pe Hristos într-o vedetă, iar pe credincioși în followeri care înțeleg închinarea ca pe un like și like-ul ca pe o închinare.
Părintele Ciprian Apetrei identifică în existența opiniilor personale principala cauză a vedetismului:
„Rolul preotului este de a transmite, nealterat de opiniile sale personale, Cuvântul lui Dumnezeu creștinilor pe care-i păstorește pe calea mântuirii și să-i determine să-și deschidă inima pentru a primi Evanghelia lui Hristos. Pentru aceasta comunicarea sa trebuie să fie în concordanță cu sobrietatea mesajului sacru pe care-l transmite. E foarte important să se ferească de desacralizare prin modul în care mărturisește Cuvântul lui Dumnezeu. Elementele lumești în propovăduirea Evangheliei sunt o capcană pentru preot, deoarece astfel el poate pierde din vedere esențialul sacralității mesajului pe care-l transmite. Prin astfel de elemente preotul transformă cuvântul omiletic sau catehetic într-un simplu discurs religios care nu se deosebește de cele din alte sfere ale societății secularizate. De fapt, avem de a face cu o secularizare a modalității de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce aduce după sine toate tarele societății consumiste în care trăim.” (https://ziarullumina.ro/opinii/editorial/vedetismul-ne-fura-perspectiva-slujirii-adevarate-175048.html)
Poate că ar fi utile cîteva precizări. În primul rînd, simplul fapt de a admite că un preot ar putea avea opinii personale care nu sunt conforme cu învățătura ortodoxă este deja un lucru extrem de grav: înseamnă că sarcina preotului onest este să afirme lucruri în care nu crede, dar pe care este obligat să le susțină pentru că așa îi cere fișa postului! Tocmai de aceea autorul editorialului din Ziarul Lumina îi cere preotului să-și acorde „comunicarea” la „sobrietatea mesajului sacru pe care-l transmite”, adică la o formă sau la un anumit stil. În al doilea rînd, „mesajul sacru” se referă, cel puțin în Sfînta Scriptură, la viața de familie a lui Dumnezeu cu copiii Lui, dintre care unii sunt ascultători, iar alții neascultători; în definitiv, în creștinism este vorba mai mult despre „elemente lumești”, adică despre mîncare, despre recolte, despre nunți, despre taxe și corecta raportare la autoritatea seculară, despre gospodărire și relația cu aproapele în contextul vieții cotidiene și uneori despre război decît despre elemente „sacre”, care se găsesc mai degrabă în pseudo-evangheliile gnostice precum Evanghelia după Toma. În al treilea rînd, caracteristica principală a scripturilor nu este sobrietatea: este Adevărul, adică întemeierea lumii în iubirea creatoare și răscumpărătoare a unui Dumnezeu personal.
Falsificarea persoanei se realizează prin falsificarea omului, a înțelegerii lui. Preotul-vedetă nu este omul care abuzează de opinii personale, ci omul care nu-i poate rezista unei teo-antropologii defectuoase care proiectează un fals obiectiv desăvîrșirii omenești: pe scenă, în locul lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu nu a urcat niciodată pe scenă, cu excepția episodului cînd a fost expus mulțimii printr-un gest de dispreț: iată omul! Locul omului este cu Dumnezeu, în Dumnezeu: la masa vieții veșnice.
Ce anume este preotul depinde de ce anume este omul. În ciuda convingerii majorității clerului, preotul nu este un alt fel de om, care ar avea în comun cu omul doar slăbiciunile (adică păcatele), în timp ce, în esența lui, preotul ar fi o persoană sacră, superioară oamenilor lumești. În realitate, așa cum ar trebui să știe orice credincios, creștinul este separat de lume prin actul botezului. Odată cu botezul, omul devine preot al creației, avînd misiunea și puterea de a primi și binecuvînta creația, primind-o cu recunoștință și readucînd-o cu mulțumire lui Dumnezeu (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/09/diversiunea-autenticitatii-in-ortodoxie.html). Mai precis, omul poate primi lumea și o poate readuce lui Dumnezeu doar în măsura în care este în Hristos, modelul omului. Omul hristificat nu este preotul, ci sfîntul, iar fiecare om este chemat să participe la sfințenia lui Hristos prin credință, viață sacramentală și fapte corespunzătoare. Înțelegerea eronată a omului și clericalismul se generează reciproc, iar în condițiile actuale ale industriei imaginii, vedetismul este doar o nouă formă de manifestare a unei vechi rătăciri.
Mi se pare că a-i cere preotului să nu aibă opinii personale este o perspectivă la fel de greșită precum cea care-i încurajează „personalitatea”, care-l face să pară direct, original, autentic. Problema nu este măsura în care preotul are sau nu opinii personale; problema este în ce măsură acestea sunt sau nu creștinate, adică personale în sens teologic. Cînd este Cuvîntul lui Dumnezeu „viu și lucrător”? Nu atunci cînd omul îl redă „purificat” de propriile sale cuvinte, ci atunci cînd omul devine viu și lucrător, atunci cînd Hristos trăiește în el: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).
Problema noastră nu este că avem opinii personale, ci că, de fapt, ne lipsesc opiniile cu adevărat personale, pe care le dobîndim nu atunci cînd renunțăm la ele, ci cînd „le robim spre ascultarea lui Hristos” (2 Corinteni 10, 5).
Opiniile personale sunt ale persoanei. De aceea, riguros vorbind, omul vechi nu are opinii personale pentru că persoana este în el în amorțire. Întrucît omul vechi este rob al morții, opiniile și gîndurile și sentimentele lui sunt stăpînite de moarte. S-ar putea spune că sunt ca apa, fără gust, dacă nu ar avea gustul morții. Doar omul nou are opinii personale, care sunt ca apa prefăcută în mod inexplicabil în vin.
Nu am înțeles care ar fi „elementele lumești” responsabile, în opinia părintelui Apetrei, de secularizarea mesajului pastoral actual. Nu văd cum s-ar putea manifesta grija și recunoștința creștinilor pentru creație în absența elementelor lumești. În plus, nu cred că sobrietatea ar trebui să fie trăsătura principală care să distingă mesajul clerului de cel al societății seculare. De altfel, mesajul secular reușește să fie el însuși de o sobrietate și o coerență admirabile. Cît despre „sacralitatea” la care ar trebui să revină mesajul pastoral, s-ar putea să însemne prea puțin, avînd în vedere că ordinea seculară tinde să se exprime prin conținut și obiective în moduri tot mai explicit „sacre”, integrînd virtuțile creștine precum iertarea, iubirea, sacrificiul, pacea, unitatea într-o formă vizibil religioasă de mîntuire colectivă.
Ce ar trebui să facem în calitate de creștini ar fi să căutăm să redescoperim persoana și să evităm să o confundăm cu individul. O astfel de confuzie îi face pe tot mai mulți să creadă că un individ agresiv este un om cu personalitate. Dimpotrivă, este un om care și-a pierdut personalitatea și din această cauză este agresiv. Desigur, trebuie să ne micșorăm pentru ca Hristos să crească în noi (Ioan 3, 30), dar această smerire nu se face prin formalizarea, ci prin personalizarea noastră.
