Cum ai putea să mai fii sigur pe tine într-o realitate care este nesigură nu din cauza contextului (politic, economic etc.), ci pentru că a fost privată de esența care îi oferea stabilitate? Cum ai putea pretinde că știi cine ești, cum ai putea încerca să afli cine ești tu și ce este lumea cînd din capul locului ești asigurat chiar de cei care ar trebui să-ți susțină încrederea în realitate – familia, școala, Biserica prin elita intelectuală și clerul educat – că realitatea este redefinibilă, ceea ce înseamnă că este lipsită de realitate? De ce ai conta într-o lume în care nimic nu contează și în care singura șansă de supraviețuire constă în acceptarea faptului că nimic nu contează în afara lucrurilor a căror valoare provizorie este determinată de indivizi care și-au construit autoritatea odată cu edificarea unei realități de interval, autoritate confirmată de consensul general al unei societăți suspendată în raport cu propriile ei rădăcini?
Familia românească s-a adaptat de cel puțin două decenii la această nouă viziune despre realitate. Copiii nu urmează să fie instituționalizați de la vîrsta de trei ani (https://www.scoalaclasica.com/post/observa%C8%9Bii-referitoare-la-situa%C8%9Bia-actual%C4%83-a-sistemului-public-de-educa%C8%9Bie-din-rom%C3%A2nia) pentru că familia românească ar fi ancorată în realitate și ar reprezenta din acest motiv o piedică în tranziția de la o identitate stabilă la una lichidă, ci din simplul motiv că familia însăși este nesigură cu privire la forma optimă de nesiguranță cerută de noile realități (la care și BOR ne ajută să ne adaptăm, https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/03/realitatea-este-o-treaba-de-echipa-iar.html), altfel spus, cu privire la sensurile actuale atribuite realității de generatorii de sensuri și definiții noi.
Familia a încetat să mai fie sigură și să ofere siguranță nu doar pentru că există într-un mediu de nesiguranță controlată, ci mai ales pentru că și-a propus să se adapteze la acest mediu. Pe părinți nu i-a interesat în tot acest timp decît diploma de absolvire a unor studii despre care știau că nu contează. Era inevitabil să ajungă să nu mai conteze nici ei, fapt pe care majoritatea lor îl descoperă în prezent cu un sincer sentiment de ușurare.
