Dacă dispariția creștinismului este demonstrată de accelerarea tendințelor autodistructive ale lumii, după cum ne-o amintește Alexandru Racu într-o postare recentă (https://alexandruracu.wordpress.com/2023/05/07/despre-katehon/), mai puțin evidentă și mult mai îngrijorătoare este redefinirea creștinismului ca o soluție spirituală elastică, care poate fi adaptată la orice credință. De trei decenii asistăm la transformarea ortodoxiei românești într-un fel de gîndire pozitivă precum cea recomandată de dl Andrei Pleșu și mărturisită în BOR la toate nivelurile (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/04/pastorala-despre-invierea-lui-plesu.html), cu ajutorul unor neologisme în zona superioară, cu dezacorduri în rest, însă mesajul rămîne același: „și tu ai dreptate!”
Una dintre convingerile greșite, comise din deformare intelectuală de ortodocșii de dreapta și cei conservatori, este cea potrivit căreia criza spirituală a lumii seculare este determinată de pierderea sau respingerea gîndirii teologice. Însă prin respingerea modelului de înțelegere creștin gîndirea omului nu devine ne-teologică. Omul nu poate să nu gîndească teologic. Omul nu poate face abstracție de faptul că este ceva mai mare decît el, nu poate să nu se proiecteze într-un orizont al sensului. Omul modern încearcă să se convingă de cîteva sute de ani că viața lui nu are nici un sens; cei care reușesc să se convingă de asta se îmbolnăvesc mintal și-și petrec restul vieții vizitîndu-și regulat psihiatrul pentru a le reînnoi rețeta pentru antidepresive.
Prin urmare, problema nu este că lumea nu mai are o gîndire teologică creștină, ci că tot mai puțini credincioși mai au una. Ce înseamnă să ai o gîndire teologică creștină? Cu siguranță, nu înseamnă doar să crezi că Dumnezeu există. De fapt, asta ar fi o credință inferioară pînă și credinței demonilor, care cel puțin se cutremură. Să crezi că Dumnezeu există ca o formă de energie superioară, pozitivă, prezentă în toți oamenii și în special în oamenii buni ca tine este o credință inferioară pînă și credinței în zîne. Cel puțin Zîna Măseluță este legată de ceva foarte real cum este durerea de dinți (sau de frica de durerea de dinți).
Să crezi că aparții Sfintei Treimi, să te încrezi în Hristos cînd te-ndreaptă spre Tatăl, să crezi că El a Biruit lumea pentru a o salva, dîndu-i fiecărui credincios puterea de a birui luminînd în întunericul lumii, să cauți prezența lui Dumnezeu slăvindu-l zilnic pe Dumnezeu în rugăciunea personală și în rugăciunile de obște prin participarea regulată la sfintele slujbe, nu sunt doar condițiile minime ale vieții creștine, ci și condițiile necesare păzirii credinței, care altfel se răcește și se întunecă fără să-ți dai seama. Pentru că intensitatea și reușita lucrării celui rău nu se vede în lume, care oricum în cel rău zace (I Ioan 5, 19), ci în Biserică. Nu mai există purtători de biruință dumnezeiască în lume pentru că în Biserică s-au înmulțit purtătorii de biruință drăcească.
A spune că nu va rămîne nimic valoros din cultura occidentală relativistă a ultimei jumătăți de secol ar dovedi că nu am înțeles gravitatea situației. De fapt, va rămîne un întuneric sinistru. Însă acest întuneric nu va putea fi împrăștiat de o eventuală revenire creștină, tot mai improbabilă pe măsură ce virtuțile creștine împreună cu întreaga structură dogmatică sunt spulberate de noul creștinism redefinit de o gîndire teologică păgînă. Acesta este un lucru care-i scapă total unui intelectual cu simpatii față de creștinism precum Chantal Delsol (cf. Sfîrșitul creștinătății, https://edituraspandugino.ro/perpetuo/187-sfarsitul-crestinatatii.html, lucrare care dezvoltă temele unei conferințe despre care am făcut cîteva observații la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/01/religia-in-secolul-21.html). Chiar și un teolog atît de atent precum părintele Patrick Henry Reardon nu părea pregătit să observe că gîndirea relativistă nu produce doar artă și cultură inferioare sau chiar toxice („Culture’s Inner Law”, Touchstone Magazine, October 2001, https://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=14-08-003-e&readcode=&readtherest=true), ci și o teologie pseudo-creștină toxică. Creștinismul euroatlantic și cultura occidentală generează și legitimează împreună nu o simplă barbarie anticulturală sau depravare morală, ci un întuneric de natură teologică.
Din acest punct de vedere, katehonul, ca să revin la textul lui Alexandru Racu, nu este doar creștinismul constantinian, ci poate în egală măsură creștinul ortodox care a făcut posibile instituțiile normalității luptînd nu pentru ele, ci pentru credința adevărată. Cînd „nu mai putem spera decît în Dumnezeu” facem deja esențialul și asta ar trebui să facem în primul rînd. Însă unii creștini fac multe, alții mai puține, dar de sperat sperăm prost, de vreme ce credem strîmb și iubim rău. Nădejdea creștină a fost falsificată la rîndul ei, odată cu credința și iubirea (https://ziarullumina.ro/opinii/editorial/ura-noua-iubire-180457.html?fbclid=IwAR3YsPvW8Txq4v5QhVjcFFP1iQTpe8wSk7PWyiQS3-6nuPs7FK017Mk_2fA), fiind convertită într-un fel de gîndire pozitivă, de optimism „ortodox” (anticreștin în esența lui) asigurat de diverse calcule, combinații și așteptări mai degrabă magice, care oferă cu atît mai multă siguranță cu cît se bazează pe un număr mai mare de combinații (simple și complexe, lumești și spirituale etc).
Ortodoxia pozitivă se află într-o situație mai de plîns chiar decît cea în care ajunseseră egiptenii îngroziți de cele zece plăgi descriși în Cartea Înțelepciunii lui Solomon (vezi în special capitolul 17). Pentru că indiferent de ce se-ntîmplă, ortodoxul pozitiv are întotdeauna o schemă: poate că nu este încă purtător de biruință, dar are toate șansele. Nu doar pentru că are încredere în sine (fiind convins că este un om bun) și în norocul lui de bun jucător, ci mai ales pentru că a ajuns să creadă că trăiește într-o realitate în care este imposibil să pierzi.
