De vreme ce viața noastră este „ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” (Coloseni 3, 3), nu există pentru creștini lucruri mici sau mari, vieți mici sau mari. Dumnezeu îi „binecuvîntează pe cei ce se tem de Domnul, pe cei mici împreună cu cei mari” (Psalm 113, 21). Însă atunci cînd idealismul se strecoară în viața creștinului îi tulbură vederea, făcîndu-l incapabil să vadă lucrurile mici altfel decît ca o pedeapsă sau ca o încercare nemeritată, fapt care-l expune riscului real de a nu mai vedea nimic (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/05/idealismul-corupe-in-mod-absolut.html).
În tinerețe eram atît de intoxicat de idealism încît discuțiile legate de aspectele domestice ale vieții, de pildă cele despre murături, îmi inspirau milă față de cei care păreau să fie interesați de asemenea lucruri nedemne. Mi-a luat foarte mult timp să-mi dau seama cît de eroice pot fi asemenea preocupări și, chiar dacă nu am ajuns un expert în gogonele (dar poate că mai am timp!), mă încearcă un sentiment de împlinire de fiecare dată cînd le dăruiesc apropiaților cîte un borcan de castraveți murați. Modestia acestor minuni cotidiene te împiedică să-ți asumi vreun merit: n-ai făcut decît să participi la o minune care nu avea nevoie de nimic miraculos să se realizeze întrucît toate lucrurile naturale pe care le folosim în menținerea vieții noastre sunt deja miraculoase, fiind binecuvîntate de Dumnezeu. Tocmai în virtutea acestei binecuvîntări unele pot crește, altele se pot mura, iar Dumnezeu ne-a dat înțelegerea și ajutorul permanent pentru a descoperi rostul tuturor. Ne-a dat chiar și sarea pentru a ne face să înțelegem mai bine cît de lipsită de gust poate fi viața atunci cînd oamenii au încetat să mai fie sare a lumii.
Nevoia de ideal apare atunci cînd pierdem conștiința prezenței lui Dumnezeu în lume și în viața noastră. Atunci înlocuim prezența Lui cu prezența noastră, care, pentru a fi semnificativă, trebuie să fie excepțională. După cum observă un teolog american, una dintre cauzele care ne fac să cedăm unei viziuni false despre creștinism este confundarea extraordinarului cu semnificativul (Denis D. Haack, „A Stick Becomes the Staff of God. Reflections on Faithfulness in the Ordinary & the Routine”, Touchstone Magazine, Winter, 1994, https://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=07-01-021-f) Această confuzie le poate determina pe victimele idealismului să considere că doar gesturile mari sunt semnificative: moartea pentru Căpitanul, protestul împotriva ciumei roșii, boicotarea referendumului normalității din 2018, vaccinarea obligatorie a tuturor indivizilor pentru restaurarea idealului binelui comun, spulberarea rușilor de pe fața pămîntului în vederea refacerii unei Europe ideale. Idealistul consideră că lumea este atît de grav coruptă încît ordinea ideală, singura ordine posibilă, nu poate fi restaurată decît prin gesturi extreme.
Unul dintre neajunsurile idealismului este că-l lipsește pe idealist de sentimentul recunoștinței, după cum arată Denis D. Haack în articolul citat:
„A doua problemă care apare atunci când preferăm spectaculosul în locul persistenței noastre cu fidelitate în planul vieții cotidiene este că putem fi orbi la semnele care ne arată că Dumnezeu lucrează în sfera profană a vieții. Iar incapacitatea de a recunoaște Providența lui Dumnezeu are întotdeauna ca rezultat nerecunoștința.”
Comentariul mi-a amintit o observație mai veche a părintelui Patrick Henry Reardon: cum ar fi dacă Dumnezeu ne-ar lua toate lucrurile pentru care nu suntem recunoscători?
Activitățile domestice sunt un miracol continuu, pe care riști să-l ratezi nu doar cînd le opui gesturilor mari, dar și atunci cînd le acorzi o importanță exagerată, cînd le transformi în fapte excepționale, cum i s-a întîmplat Martei. De fapt, în activitățile cotidiene participăm deja la ordinea mare a ființei. A da cu mătura nu este nici ceva eroic, nici ceva umilitor în sine. Valoarea gestului este dată de ordinea la care participă și asta face ca îndeplinirea treburilor cotidiene să reprezinte pentru un creștin o mărturie nu doar a ordinii, ci și a bunătății creației.
Semnificativ nu este doar gestul extraordinar. Să pregătești masa pentru familia ta poate fi mai semnificativ decît escaladarea Everestului. Semnificativ este orice gest care contribuie la păstrarea sau la refacerea ordinii creației. Din acest punct de vedere, pot exista gesturi extraordinare, cum pot fi mai ales acțiunile idealistului, care pot amenința însă ordinea creației, ocrotită în cea mai mare parte a timpului de gesturile mici, nebăgate în seamă. Cea mai importantă contribuție a gesturilor mici, dar semnificative, constă în mărturia tacită a existenței unei lumi cu sens, a unei lumi semnificative.
Activitățile domestice sunt și o laudă adusă lui Dumnezeu. Contactul permanent cu lucruri trecătoare dezvăluie permanența slujirii.
