Cultura și subcultura sunt căile de supraviețuire spirituală a individului înstrăinat de Dumnezeu. Necredinciosul nu este ateu, ci îl definește pe orice om pentru care Dumnezeu reprezintă doar o rezervă de avarie, situație în care se numără destui creștini, inclusiv ortodocși. Aceste „soluții” îl împiedică pe credincios să se apropie cu adevărat de Dumnezeu și să înțeleagă, să primească și să asculte de sfatul lui Dumnezeu (ebr. etsah, gr. boulē). De aceea, pentru ortodoxul conectat la unul dintre cele două canale ale înstrăinării de Dumnezeu, pasajele biblice care vorbesc despre sfatul necredincioșilor, al celor răi și înșelători, în opoziție cu sfatul drepților, înțelepților și cu sfatul lui Dumnezeu însuși nu doar că nu reprezintă un moment de trezire, ci îi confirmă convingerea că „bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor şi în calea păcătoșilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a șezut” (Psalm 1, 1) îl reprezintă.
Cugetul, sfatul și planul lui Dumnezeu se cunosc din Lege, adică din cuvintele lui Dumnezeu care la plinirea vremii au fost împlinite de Fiul întrupat: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvîntul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el. Cel ce nu Mă iubește nu păzește cuvintele Mele. Dar cuvîntul pe care îl auziți nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis.” (Ioan 14, 23-24.) „Dacă rămîneți întru Mine și cuvintele Mele rămîn în voi.” (Ioan 15, 7)
Nu putem primi, înțelege și asculta sfatul lui Dumnezeu decît în măsura în care stăm tot atît de aproape de El pe cît stă pomul de izvoarele apelor (Psalm 1, 3). Preferința noastră pentru o combinație sigură ne conduce însă tot mai departe pe calea necredincioșilor, spre scaunul hulitorilor (Psalm 1, 1).
