Notă: Am tradus cîteva pasaje semnificative dintr-un comentariu extins al fostului capelan al reginei Elisabeta a II-a, Gavin Ashenden, cu speranța că ortodocșii fundamentaliști care se opun ecumenismului ca unificare a Ortodoxiei cu diversele comunități creștine non-ortodoxe vor înțelege că unificarea Ortodoxiei cu panteismul, cu spiritualitatea New Age și cu orice credință, metodă sau practică de integrare în Absolut pe care ei o practică deja sub călăuzirea Dilemei vechi, Formulei As, a Ziarului Lumina și a platformelor fundamentaliste ortodoxe nu-i aduce mai aproape de Hristos, ci-l aduce mai aproape pe antihrist. Observațiile lui Ashenden, pe care l-aș corecta prin precizarea că opoziția produsă prin concepția încoronării lui Charles nu este una între antropologie și teologie, ci între teozofie și teologie, ne ajută să înțelegem că tocmai am asistat la un ritual satanist global, prin care a fost încoronat un antihrist. Profeția prorocului Isaia, sărbătorit astăzi, despre „poporul care locuia în întuneric va vedea lumină mare” (Isaia 9, 1), profeție împlinită prin întruparea Luminii (Ioan 1, 9) și confirmată la Matei 4, 14-17, a fost redefinită prin spectacolul proiectării unui întuneric mare peste poporul întunecat deja. (Gheorghe Fedorovici)
*
Gavin Ashenden: „Problema unei încoronări pluraliste”
[…] Regele Charles a fost profund influențat în tinerețe de un scriitor și aventurier numit Laurens Van der Post. Van der Post a fost un adept al lui Karl Gustav Jung. Jung a fost un psihiatru și terapeut care și-a atacat propria cultură (dominată de fostul său mentor Sigmund Freud), folosindu-se de faptul că religia și instinctul religios reprezentau un instrument puternic în vederea susținerii unei structuri globale a sensului care unește conștientul și inconștientul. Cînd Jung a vorbit despre „dumnezeu”, el nu se referea la Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, ci la psihicul uman. Pentru Jung, orice religia (nevătămătoare), nu numai că era utilă, ci și vitală pentru sarcina umană de individualizare sau auto-realizare.
Tocmai aici se află limita critică.
În spatele cuvîntului multifuncțional și nefolositor de ambiguu „dumnezeu”, ce se înțelege? Pe cine sau ce reprezintă acest cuvînt? Este Dumnezeu o funcție a dezvoltării noastre? Sau existența noastră, acum și dincolo de timp și spațiu, depinde total de modul în care ne raportăm la Dumnezeu? Problema fundamentală este antropologia sau teologia?
În viziunea despre lume a lui Charles al III-lea (și a lui Jung), această problemă este antropologia.
Distincțiile dintre religii sunt mult mai puțin importante decît utilitatea sau autenticitatea religiilor (și/sau spiritualității) în căutarea omului de a se înțelege pe sine.
Dacă adăugați la aceasta prioritatea politică de a folosi monarhia pentru a uni o națiune multiculturală, diversă, în care „incluziunea” (în sensul woke) este atît un liant, cît și un scop, atunci realizarea participării simbolice a diferitelor credințe religioase într-un ritual public precum încoronarea este un scop extrem de dorit. La un nivel simbolic, ideologic, și chiar politic, poate fi cu siguranță scopul dezirabil. Acționează ca o pîrghie de coeziune și sprijin.
Dar dacă problema principală ar fi de fapt cea teologică? Natura esențială a creștinismului, a Bisericii și a încoronării se întemeiază pe o altă presupunere filozofică. Ce se întîmplă dacă acesta este un conflict voalat sau indirect între Jung (Regele Charles) și Iisus (Biserica și încoronarea)? Între antropologie și teologie?
Provocarea cu care se confruntă mulți creștini într-un zeitgeist multicultural și cu valori multiple este că, deși a crede în Dumnezeu poate fi sau nu o provocare, a crede în Iisus este cu siguranță una. Dumne(z)eu în pluralitatea sa de sens ne poate uni. Dar Iisus împarte, separă în virtutea pretenției sale scandaloase (pentru unii) că El este Calea, Adevărul și Viața și că nimeni nu vine la Tatăl decît prin El (Ioan 14, 6).
Acesta este ceea ce se numește scandalul particularității. Este încorporat în inima revelației creștine (și evreiești). Este atît de profund contra-cultural, încît pentru mulți oameni, spălați sistematic pe creier prin relativism și universalism, el este nu numai inacceptabil, ci și profund ofensator.
[…] Motivul pentru care Iisus este singura cale către Tatăl este că numai în Iisus a intrat Dumnezeirea în creație pentru a încadra (prin Cruce, nota mea, G.F.) cercul imposibil al liberului arbitru, al sfințeniei, dreptății, iertării și dragostei.
[…] Ritualul ungerii, central în ritualul de încoronare, își găsește originile în profetul Samuel, care îl ungea pe păstorul David ca Rege al Israelului. Această ungere exprimă un legămînt reciproc exclusiv între Dumnezeu și unsul Său cu o finalitate precisă. Finalitatea acestui legămînt curge ca dintr-un izvor spre estuarul întrupării în care Dumnezeu își va extinde chemarea către restul creației Sale, de la liman pînă la marea largă; dar întotdeauna încorporat și personificat în particular, ca o modalitate de a ajunge la universal. Particularitatea precedă universalul.
Conflictul dintre Charles și Biserică se datorează faptului că valorile și filozofia lui Charles, de susținere a tuturor credințelor, atitudine care exprimă în același timp cultura epocii, nu numai că inversează această relație dintre particular și universal, dar șterge pretențiile particularităților unice ale Iisus; creștinismul devine o cale, nu Calea.
[…] Ungerea monarhului împrumută din ungerea episcopală și preoțească. În funcția de monarh, puterea și slujirea, statul și Dumnezeu, autoritatea și responsabilitatea coincid. Ungerea nu este în esență un exercițiu de dezvoltare a teoriei monarhiei constituționale; este adaptarea lentă și constantă a unei viziuni asupra relației dintre Dumnezeu și umanitate plasată în expresia organică a unui stat creștin.
Relativismul multicultural și inter-religios este o ofensă și o repudiere a revendicărilor unice ale lui Iisus întruchipate în Catedrala în care are loc încoronarea.
Funcția de rege nu este o delegare a autorității simbolice din partea demosului în scopul dezvoltării personale sau politice. Este moștenirea unei slujiri care reflectă căutarea unui echilibru particular între cer și pămînt, Hristos și Biserica Sa, putere și protecție, autoritate și slujire. Aceste paradoxuri virtuoase își găsesc rădăcinile în Întrupare. Charles își taie singur rădăcinile regale creștine, riscîndu-și astfel propria învestire.
(Gavin Ashenden, „The problem with a multi-faith coronation”, selecție și traducere de Gh. Fedorovici. Vezi textul integral la https://catholicherald.co.uk/the-problem-with-a-multi-faith-coronation/. Video la https://www.youtube.com/watch?v=br6d6YZexCU)
