Dintr-un schimb
de replici între doi oameni din categoria celor care cărora le pasă, aflu că
principala cauză a crizei identitare a românilor se găsește în absența
conștiinței lor civice. Pentru ca lucrurile să fie clare, precizez că prin „criză
identitară” cei doi nu înțelegeau identitatea europeană așa cum te-ai aștepta din
partea unor oameni formați intelectual de idealurile societății deschise
răspîndite în România prin centrele reformatoare constituite de Dilema și Humanitas, ci aveau în vedere
identitatea tradițională românească. Cei doi erau convinși că degradarea sau
dispariția culturii și civilizației sătești a fost determinată de lipsa
spiritului civic al țăranilor. Din consecvență ideologică, probabil, au
recunoscut că această criză identitară reflectă criza de ansamblu a conștiinței
europene (fapt care ne permite să ne afirmăm, fie și în mod negativ,
sincronizarea cu spiritul timpului), fără să remarce însă cauzele concrete care
au dus la eliminarea fizică a țăranului român mai ales după 1990, înainte ca modernitatea
să-l transforme radical așa cum s-a întîmplat în cazul țăranului occidental.
Astfel de observații demonstrează deopotrivă limitele și ambiția spiritului civic, care-și propune nu doar să interpreteze fapte produse în afara ordinii civice definită în primul rînd de progresul moral și material asigurat de autonomia individului, ci și să determine istoria, recuperînd în sens civic valori care-i sunt inaccesibile (credință, comunitate, tradiție, atașament). Cu atît mai puțin va fi capabilă această gîndire să-și recunoască responsabilitatea pentru eliminarea țăranului tradițional în numele civilizării lui. Concluzia dialogului a fost că există mai multe Românii, respectiv mai multe identități naționale dintre care fiecare român o poate alege pe cea care i se potrivește. Identitatea, pare să ne asigure gîndirea civică, este ca iubirea: nu se votează, se alege.
În ciuda realității și chiar în ciuda bunului simț, reflexul civic reușește să impună un model explicativ dominant din simplul motiv că opiniile diferite sunt rare și marginale. De fapt, tocmai actuala alternativă la modelul civic îl justifică. Mă refer la amestecul otrăvitor de Românica, România ca Soarele Sfînt de pe Cer, Grădina Maicii Domnului și România Europeană realizat în laboratoarele BOR, combinație (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/05/ortodoxia-jucatoare.html) care le permite și credincioșilor ortodocși să-și găsească o identitate confortabilă, marcată cu motive naționale încununate de stelele drapelului UE.
Într-o scrisoare publicată în 1854 în Gazeta Transilvaniei, părintele Iraclie Porumbescu se întreba retoric în ce măsură Ștefan ar mai fi fost numit „Mare” dacă și în contextul social și politic în care se afla Bucovina în vremea părintelui Iraclie ar fi ridicat doar locașuri de rugăciune (Iraclie Porumbescu, Scrieri, Convorbiri literare. Timpul, Iași, 2022, p. 30-31). Desigur, în epoca medievală, bisericile și mănăstirile erau și școli. Însă acest rol al bisericilor ajunsese mult limitat în Bucovina în timpul ocupației austriece, iar școala românească era necesară pentru conservarea conștiinței românești și pentru creșterea spirituală a neamului. Școala era singura capabilă să pregătească populația românească să supraviețuiască presiunii colonizatoare austriece, îndeplinind rolul militar al rezistenței oștii moldovenești în războaiele cu turcii. Convingerea părintelui Iraclie Porumbescu era că dacă ar fi trăit în acele vremuri, Sf. Ștefan ar fi întemeiat „lăcașuri dumnezeiești vii”, adică școli, după cum mănăstirile ștefaniene ar fi trebuit în acele vremuri mai vitrege pentru români decît în trecut să se îngrijească de educarea românilor ortodocși întemeind, în acord cu hrisoavele de ctitorire, școli la rîndul lor.
Nu le putem cere însă actualilor ierarhi ortodocși să se implice astăzi în educarea poporului credincios, din simplul motiv că o fac deja – într-un mod care contribuie la înstrăinarea românilor de ei înșiși. Liderii ortodocși au încurajat tacit sau explicit diversele eforturi de redefinire identitară a românilor, abandonînd segmentul neinstruit protocronismului speculat în direcție mistică de legionarism și în sens secular de comunism, în timp ce au sprijinit opțiunea segmentului intelectual pentru cosmopolitismul „valorilor europene”.
La douăzeci și cinci de ani după scrisoarea părintelui Iraclie, Eminescu amintea contribuția Bisericii ortodoxe la formarea și păstrarea identității naționale (https://doxologia.ro/eminescu-un-aparator-al-ortodoxiei). Și astăzi Eminescu ar fi rămas un apărător al ortodoxiei. Dar nu cred că și-ar fi putut imagina că va trebui să o apere de BOR, devenită între timp un instrument major de falsificare a identității românești, alături de societatea civilă. Prin ierarhie și prin elita intelectuală ortodoxă, BOR nu face decît să lărgească spectrul identităților alternative posibile ca soluție la criza identitară, susținînd astfel proiectul dezintegrator al societății deschise.
