Bietul nea Ciucă, credea sincer în predictibilitate… Dar nu este vina lui: pur și simplu, întotdeauna există predictibilitate cînd îți vezi sforile și păpușarul și cu atît mai mult atunci cînd vezi sau doar ai impresia că vezi și sforile și păpușarii celorlalți.
Predictibilitate totală există doar în nebunie și, într-o măsură relativă, în normalitate. Acum ne aflăm între o demență perfectă și o normalitate reziduală și de aceea lucrurile încă mai păstrează o anumită doză de impredictibilitate.
Cînd Noica vorbește despre raportul dintre prost și inteligent, fără să-și dea seama el îi atribuie prostului și unele trăsături ale nebunului (Constantin NOICA, „Despre nesuferita inteligență”, Constantin Noica, Eseuri de duminică, Ed. Humanitas, 1992, http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=3023). Este adevărat că nebunul seamănă în unele privințe cu prostul și de aici și confuzia lui Noica. De pildă, nebunul, ca și prostul, „știe întotdeauna”, dar, spre deosebire de prost, nebunul nu are memorie, pe care și-a distrus-o printr-o disonanță cognitivă constantă. De aceea, spre deosebire de prost, incapabil să învețe din greșeli nu pentru că nu le-ar ține minte, ci pentru că nu le pricepe morala sau nu știe să le aplice morala în situațiile de viață, nebunul este convins că nu greșește și persistă în nebunia lui pînă la capăt. Antonescu nu a fost prost, a fost nebun cînd a rămas alături de Hitler pînă la capăt. Poate că prostul este imprevizibil, cum consideră Noica, însă prostul este el însuși luat prin surprindere, depășit de viață la fiecare pas, spre deosebire de nebun, pentru care nimic nu este surprinzător. Dacă prostul este surprinzător, nebunul este cu atît mai surprinzător cu cît este mai inteligent. Inteligența este poate un antidot pentru prostie, însă poate reprezenta o condiție favorabilă pentru instalarea nebuniei.
Oricît de prost ar fi cineva, nu poate să nu-și dea seama la un moment dat că nu poate arunca nucile cu furca în pod. Prostul vede o problemă de mare complexitate în orice situație simplă; nebunul vede o situație simplă în orice problemă de mare complexitate. Spre deosebire de prost însă, care nu poate prosti pe nimeni, nebunul îi poate înnebuni și pe proști, și pe inteligenți. Noica era sigur că prostul știe întotdeauna. De fapt, prostul are doar aerul că știe. Se preface că știe doar pentru a-și face curaj. În realitate, prostul resimte un atac de panică de fiecare dată cînd trebuie să acționeze și să spună ceva pentru că pur și simplu nu știe ce ar trebui să spună ori să facă. Prostul acționează din disperare, complet la întîmplare, aruncîndu-se cu disperare în gol, așteptînd să vadă dacă a procedat corect în timp ce-și anticipează deja noul eșec.
Noica se înșela cînd considera că prostul știe întotdeauna. De fapt, prostul nu știe, și poate că aceasta este șansa prostului de a evita închiderea în bulă, pe care nebunul o construiește întotdeauna pe dinăuntru. Deși prostul nu poate deosebi între bulă și realitate, el trăiește cu sentimentul că este lăsat în afara realității chiar dacă realitatea a dispărut, fiind înlocuită cu o bulă. Dar pentru că este prost, el nu poate participa nici măcar la ordinea bulei, care presupune un anumit nivel de subtilitatea intelectuală. Nebunul, în schimb, este capabil să recunoscă prezența realității, pe care o respinge și o denunță însă ca pe o bulă degradată, coruptă. Doar nebunul și înțeleptul știu întotdeauna, cu diferența că înțeleptul știe că nu știe întrucît știe că nu știe totul, fiind totodată conștient de existența totului și de integritatea ontologică (catolică, adică universală) a totului, după cum demonstrează D. C. Schindler în excelenta lucrare The Catholicity of Reason (https://catholicbooksreview.org/2014/schindler.html).
Spre deosebire de convingerea generală, nebunia colectivă și nu prostia colectivă constituie principala cauză a fenomenului Călin Georgescu. Este nebunia aflată în pretenția că știm totul și am înțeles totul în timp ce, de fapt, am redus, deformat și mutilat integritatea realității, cu rezultatul pierderii propriei integrități mintale și morale așa cum se vede nu doar la mulți dintre susținătorii suveranismului mesianic, ci și la oamenii care, din atașament natural pentru poporul român, pentru acest loc, pentru cultura și istoria națională, sunt dispuși să accepte chiar și un naționalism și o ortodoxie delirante.
Este foarte posibil să intrăm în doar cîteva zile într-o epocă care, indiferent de durata ei (episodul legionar a durat mai puțin, dacă nu ținem cont de prelungirea lui din prezent și luăm în considerare doar accesul interbelic, episodul comunist mai mult), va fi una caracterizată de predictibilitate absolută.
