Principala piedică în vindecarea omului dislocat este refuzul său de a deveni întreg. În realitate, deși pretinde că vrea să se vindece, omul dislocat nu vrea decît să se simtă bine, ceea ce îi agravează starea de dislocare.
Orice lucru care-l ajută să uite de starea sa, precum ura față de ceilalți dislocați, percepuți ca izvor al răului universal care-l afectează și pe el, îi dă impresia că se simte mai bine. Această gîndire se prăbușește într-o pantă a urii sau a depresiei, care la nivel individual este atenuată prin tratament psihotrop, iar la nivel colectiv prin ideologie și gîndire de grup în cadrul cărora ura este convertită în model de atitudine morală.
