Creștinii de astăzi cred în Dumnezeu așa cum cred în cel răposat cei adunați la priveghi: credem că cel care a murit există, chiar dacă nu vede și nu aude nimic. Există, dar nu trăiește, deci nu există așa cum existăm noi. Există doar în inima noastră, unde îl primim de-abia după ce a murit, adică după ce a devenit incapabil să ne mai rănească judecîndu-ne sau dezamăgindu-ne în vreun fel.
Postul Mare ne ajută să vedem că lucrurile stau exact invers: noi suntem cei morți deoarece vedem și auzim totul în afară de ceea ce este esențial. Postul Mare concentrează experiența creștină a situației noastre existențiale, ajutîndu-ne să înțelegem și să recunoaștem că absența vederii duhovnicești este semnul unei morți mai teribile decît cea trupească. Noi trăim, dar nu existăm. Pentru a exista, avem nevoie de o altă inimă, de o inimă în care Dumnezeu și oamenii pot să trăiscă și să fie vii, nu doar să existe.
