Îi recunoști pe susținătorii dnei Țoiu după felul în care o încadrează pe fiica lui Ponta: „aproape majoră”. Această categorie, inventată de oamenii onești din România, nu există. Există doar minori și majori. Impresia mea este că acest abuz aparent candid, venit exact din partea taberei care se identifică prin respectarea precisă a încadrărilor, termenilor și regulilor, dezvăluie un abuz mult mai grav decît cel al intervenției ratate a lui Ponta și pe care dna Țoiu l-a împiedicat, din cîte știm pînă acum (https://www.gandul.ro/opinii/patrick-andre-de-hillerin-oana-toiu-este-cea-mai-mare-vulnerabilitate-pentru-propria-i-imagine-si-pentru-cea-a-romaniei-20826080; vezi și comentariul lui Alexandru Racu de la https://www.facebook.com/alexandru.racu.7/posts/pfbid02XbCAMeWgvJLQoV4ztfcAKf9Yx2dR44BZDkLtUvXwiKbAcXJfUofQuzCzqwS5wiXsl?locale=ro_RO), printr-un alt tip de abuz. Este vorba, după cum sublinia A. Racu în postarea sa, despre diabolizarea și dezumanizarea adversarului ideologic, și anume a pesedismului, a cărui influență și, eventual, existență trebuie limitate și descurajate fără milă, inclusiv prin atacuri preventive.
Nu cred însă că gestul dnei Țoiu este susținut doar de minoritatea useristă. Dincolo de ostilitatea răspîndită în România față de pesedism, ascensiunea aurismului și compromiterea PNL-ului prin pesedizare fac din USR o alternativă inevitabilă în special în condițiile agitării „amenințărilor” curente: a Rusiei, a legionarismului și a comunismului. Prin urmare, departe de a-i afecta imaginea, cred că decizia dnei Țoiu i-a îmbunătățit-o și i-a adus capital politic atît în zona userismului militant, neglijabil demografic, dar influent mediatic, cît și printre românii care au de ales între diferite forme de radicalism politic. Reprezentarea fiicei lui Ponta drept „aproape majoră” poate să ascundă de fapt refuzul de a le recunoaște pesediștilor și copiilor lor nu doar un anumit statut civil, ci mai ales statutul uman, atitudine pe care segmentul educat și/sau prosper a avut-o de altfel în mod constant față de electoratul pesedist de cel puțin zece ani, și care se întîlnește în egală măsură și în raportarea naționaliștilor la pro-occidentali, chiar dacă în forme mai directe și mai lipsite de subtilități.
Cu puțin înainte de sărbătoarea Bunei Vestiri, fiecare din cele două, trei tabere dominante din România îi transmit populației vestea bună că oricine poate deveni om dacă trece de partea taberei corecte. Cazul Țoiu–Ponta le demonstrează celor care nu fac parte din nicio tabără două lucruri: că e posibil să fie doar aproape oameni și că acest statut reprezintă o gravă vulnerabilitate.
