Viața ca joacă, adică viața ca divertisment de o calitate aparent superioară (cu o dominantă apolinică cel puțin mimată) sau inferioară (printr-o prăbușire dionisiacă inevitabilă în consumerism), ca șansă de a te simți bine, eventual schimbînd lumea, precum în cazul revoluționarilor de stînga și de dreapta, exprimă viziunea cea mai răspîndită despre viață din epoca actuală.
Pentru majoritatea indivizilor, joaca sfîrșește odată cu moartea. Pentru un număr tot mai mic de oameni, ea se încheie prin convertirea lor reală la creștinism, în urma căreia divertismentul individual este abandonat în favoarea participării la hristo-drama cosmică, desfășurată pe scena istoriei din sala mare a veșniciei . Din nefericire, credincioșii ortodocși din România sunt împiedicați de clerul de stand-up comedy să ajungă la înțelegerea sensului creștin al vieții, confundînd creștinismul cu o formă salvatoare de divertisment, ceea ce riscă să facă din noua ortodoxie o formă de satanism, așa cum se întîmplă deja în mediile care s-au lăsat stăpînite de creștinismul terapeutic.
În afară de creștinii propriu-ziși, a căror existență poate fi astăzi doar presupusă, mai există un număr redus de indivizi care refuză joaca vieții. Pentru aceștia, joaca vieții este doar un gen inferior, rezervat celor slabi, al jocului vieții. Spre deosebire de joacă, jocul vieții nu se joacă de-a viața, ci se joacă cu viața și cu moartea. La drept vorbind, ar trebui numit mai degrabă jocul morții. El ia sfîrșit nu atunci cînd jucătorii mor, ci atunci cînd pierd.
Toți liderii statelor și organizațiilor puternice de astăzi îl practică, iar cîștigătorii sunt cei care la capătul unei runde ajung să adune cele mai multe dintre viețile și morțile celor care nu doresc decît să-și vadă mai departe de joaca lor. Creștinii sunt singurii neafectați nici de joaca unora, nici de jocul altora. Pentru creștin, totul face parte din drama divină, desfășurată într-o măreție tainică între hotarele firii.
