Personalitatea omului vechi nu era determinată de nivelul de trai, ci de responsabilitățile sale susținute de conștiința unei datorii cuprinzătoare față de sine (ceea ce însemna față de sufletul său în primul rînd), de familia sa, de oameni, de locul său, de cultura sa, de țara sa și de ordinea creată, văzută și nevăzută, materială și spirituală, responsabilități care puteau fi asumate cu atît mai ușor cu cît erau primite cu recunoștință. Pentru omul vechi, aceasta era singura viață demnă de om, era o artă din care făcea parte și priceperea de a muri bine. Personalitatea omului nou este determinată de calitatea hîrtiei igienice pe care o folosește și care-i oferă singurul motiv real de a fi recunoscător vieții, oferindu-i mîngîiere sufletească și o bucurie profundă pe care omul nou cu personalitate puternică nu o poate ascunde.
